Sf Antonie cel Mare spune ca “Dumnezeu a facut lumea pentru om si pe om, pentru a-I sluji Lui” – adica ne invita sa ne bucuram, pe de-o parte, caci am primit in dar lumea intreaga, dar sa ramanem cu picioarele pe pamant, pentru ca avem un rost bine definit, pentru care am fost invitati sa intram in ea.

Sa ne bucuram ca toate cele materiale ni se supun, dar sa construim astfel incat sa preamarim numele Lui. Sa intelegem ca si noi, si animalele facem parte din lume, si putem lucra asupra ei – dar noi, spre deosebire de animale, trebuie sa lucram si asupra noastra, avem datoria sa ne punem intrebari cu privire la Creatorul nostru.

Ne dam seama de marimea lumii, adica de importanta cadoului facut noua de Creator, atunci cand ne dorim in mod serios cunoasterea ei. Abia atunci realizam ca lumea e “prea multa” pentru a o cunoaste in rastimpul unei scurte vieti pamantesti, in cursul unei singure vieti. De aici, ideea ca lumea se poate cunoaste de catre om numai pe parcursul succesiunii generatiilor, in mod colaborativ. Sau o alta, ca fiecare dintre noi ar trebui sa-si defineasca o lume … “a sa”, un spatiu restrans, intim, pe care sa-l lucreze impreuna cu cei apropiati lui …

Lumea – care pentru unii e o jucarie iar pentru altii este un spatiu de joaca – este un dar divin, de care generatii de oameni s-au bucurat si se vor bucura in continuare, DACA NU UITA DE PROPRIUL ROST, de scopul insasi al fiintarii, acela ca OMUL ESTE FACUT PENTRU A-I SLUJI LUI DUMNEZEU.

Explicatia ne-o da insusi Mantuitorul nostru Isus, si e consemnata de Marcu (2,27): “Sambata e pentru om, iar nu omul pentru sambata”. Adica sarbatoarea e pentru om, sa se tina de ea, sa isi aduca aminte o data pe saptamana (macar) ca se cuvine un timp pentru Cel care l-a chemat la existenta. Si de ce anume si mai ales cand au inventat vechii evrei saptamana, ca spatiu de sase zile plus una care “nu-i a noastra”? Pai, inevitabil, dupa ce au invatat pe propria piele, generatii la rand, ca sufera de boala uitarii, ca nu retin greselile si deci trebuie sa o ia mereu de la inceput – pe drumul greu al pribegiei, fie ea egipteana sau, mai tarziu, babiloniana!

Avem lumea, insa trebuie sa definim si un timp corect impartit al lumii, care sa reflecte realitatea de facto: suntem stapani, ca sa slujim liberi Celui mai presus de toate!


Suntem cu totii frati intre noi si fii ai Aceluia care ne-a adus din nefiinta intru fiinta, care ne-a daruit viata cu un anumit scop – lasandu-ne totodata libertatea de a-L cauta, de a-I bate la usa.

Atunci cand spunem “Tatal nostru”, suntem fii ai aceluiasi Tata si de aici, calitatea noastra de frati intru El. Acest strat comun al fiintei noastre, legitimeaza intrebarea asupra diferentelor pe care le percepem: cum e posibil sa aparem atat de diferiti unii in ochii celorlalti … Diferiti sau (in)departati? Sa vedem …

In primul rand, sunt darurile pe care le-am primit – fiecare, pe masura harului si intelepciunii lui Dumnezeu. Daca doriti, va puteti imagina niste “buzunare ascunse” cusute in firea noastra, buzunare pe care suntem chemati a le cauta si descoperi, a le cerceta, a le cultiva – pentru ca ele constituie intr-un anumit fel rostul adanc al vietii noastre si fac parte din mantuirea noastra. Esenta darurilor nu sta in calitatea sau cantitatea acestora, ci in actul de a darui, in stiinta de a primi si in bucuria de a impartasi – deci de a darui la randul tau, altora.

Darurile fiintei noastre sunt cele care nasc sentimentele, trairile si ne descopera sensibilitatile noastre cele mai adanci. Evident spirituale si nu carnale. Astfel, intelegem ca darul credintei, de pilda, este in acelasi timp si ceva ce primim si ceva ce traim. La fel umilinta, speranta, iubirea …

In al doilea rand, caracterul nostru este acela care ne face sa fim diferiti – desi firea noastra cea adanca, adica fiinta noastra, este, cum am spus, comuna tuturor oamenilor. Caracterul nostru este ceea ce se poate vedea limpede, la lumina zilei: ne expunem in fiecare clipa prin faptele si reactiile noastre antrenamentul sau lancezeala in dobandirea virtutilor; prezenta sau lipsa de vointa in eliminarea viciilor.

Vointa pusa in slujba caracterului, antreneaza virtutile. Inca de la Socrate stim ca alegerea intre “placere de dragul placerii” si “placerea de a face binele” – poate fi documentata logic, dar simtim nevoia de a sublinia: vointa de a fi fii ai lui Dumnezeu este salvarea noastra.

Fiinta – Darurile (Sentimente, Sensibilitati) – Caracterul (Vointa care antreneaza virtutile): iata un triunghi la care merita sa meditam, din cand in cand, atunci cand ne intrebam de ce suntem atat de aproape si totusi atat de departe (sau departati?) unii de ceilalti …