Suntem cu totii frati intre noi si fii ai Aceluia care ne-a adus din nefiinta intru fiinta, care ne-a daruit viata cu un anumit scop – lasandu-ne totodata libertatea de a-L cauta, de a-I bate la usa.

Atunci cand spunem “Tatal nostru”, suntem fii ai aceluiasi Tata si de aici, calitatea noastra de frati intru El. Acest strat comun al fiintei noastre, legitimeaza intrebarea asupra diferentelor pe care le percepem: cum e posibil sa aparem atat de diferiti unii in ochii celorlalti … Diferiti sau (in)departati? Sa vedem …

In primul rand, sunt darurile pe care le-am primit – fiecare, pe masura harului si intelepciunii lui Dumnezeu. Daca doriti, va puteti imagina niste “buzunare ascunse” cusute in firea noastra, buzunare pe care suntem chemati a le cauta si descoperi, a le cerceta, a le cultiva – pentru ca ele constituie intr-un anumit fel rostul adanc al vietii noastre si fac parte din mantuirea noastra. Esenta darurilor nu sta in calitatea sau cantitatea acestora, ci in actul de a darui, in stiinta de a primi si in bucuria de a impartasi – deci de a darui la randul tau, altora.

Darurile fiintei noastre sunt cele care nasc sentimentele, trairile si ne descopera sensibilitatile noastre cele mai adanci. Evident spirituale si nu carnale. Astfel, intelegem ca darul credintei, de pilda, este in acelasi timp si ceva ce primim si ceva ce traim. La fel umilinta, speranta, iubirea …

In al doilea rand, caracterul nostru este acela care ne face sa fim diferiti – desi firea noastra cea adanca, adica fiinta noastra, este, cum am spus, comuna tuturor oamenilor. Caracterul nostru este ceea ce se poate vedea limpede, la lumina zilei: ne expunem in fiecare clipa prin faptele si reactiile noastre antrenamentul sau lancezeala in dobandirea virtutilor; prezenta sau lipsa de vointa in eliminarea viciilor.

Vointa pusa in slujba caracterului, antreneaza virtutile. Inca de la Socrate stim ca alegerea intre “placere de dragul placerii” si “placerea de a face binele” – poate fi documentata logic, dar simtim nevoia de a sublinia: vointa de a fi fii ai lui Dumnezeu este salvarea noastra.

Fiinta – Darurile (Sentimente, Sensibilitati) – Caracterul (Vointa care antreneaza virtutile): iata un triunghi la care merita sa meditam, din cand in cand, atunci cand ne intrebam de ce suntem atat de aproape si totusi atat de departe (sau departati?) unii de ceilalti …


Avantajat de vizionarea unui trailer, ai timp – in drum spre sala de spectacol -, să-ţi pui întrebări referitoare la problematica filmului pe care urmează să-l vezi. Filmul lui Purcarete, “Undeva la Palilula” – se anunţa ca o nouă confruntare (nu ştiu să traduc Auseinandersetzung) cu trecutul comunist, pe tărâmul libertăţii … Simplificând, pe-atunci nu eram liberi pentru că gândeau alţii pentru noi şi ne spuneau ce avem şi ce nu avem voie să facem, iar acum nu suntem liberi dacă nu reuşim să ne ferim din calea exceselor (vai de omul care gândeşte că poate face orice!).

Filmul “Undeva la Palilula” adaugă însă nuanţe importante acestei oarecum monotone interpretări atunci-acum, privind libertatea … De pildă, replica dinspre final a unuia dintre tinerii care ascultă povestea lui Serafim: “Las-o mai încet cu şpriţul, dom’ doctor …!” – poate însemna atât “Nu mai fabulaţi, bătrânilor, cu vedeniile trecutului” dar poate fi şi un sfat normal al alinierii comportamentale la o vârstă a renunţărilor …

Libertatea de dinainte, din timpul si după căderea comunismului e dezbătută pe aceeaşi scenă a Palilulei – deşi decorul se schimbă iar actorii (generaţiile) se succed rapid. Majoritatea suntem spectatori, cu fundul pe scaunele noastre, prezentaţi în film cu scaunul la subsioară (!) – gata să ne aşezăm în grupuri mai mari sau mai mici, pentru a asista la “spectacolul” vieţii (o coadă la ceva, un incendiu a ceva, o sosire a cuiva…).

Cu toţii avem de purtat stigmatul păcatului originar, al lăcomiei cunoaşterii, al lăcomiei consumului – care se vede pe chipurile noastre transformate în măşti hidoase. Ieşirea din starea de imperfecţiune presupune o intervenţie chirurgicală la care abia rezistăm privind: e scena tăierii copitei singurului copil născut în Palilula … metoda fiind a Mântuitorului, redată de Sfântul Evanghelist Matei (vezi Capitolul 18, verset 1-11).

Titlul filmului – duce cu gândul la celebra traducere a lui “Somewhere in Time” (1980): “Undeva, cândva”. Însă spaţiul semnifică, pentru regizorul de teatru îndrăgostit de Oltenia, un infinit mai mare decât cel temporal: pe de-o parte, fiindcă scena este cea care nu pleacă nicăieri, fixată locului de drumul de fier care o întretaie; pe de altă parte, fiindcă infinitul timpului este greu de perceput de către fiinţe finite, care trebuie să predea (mereu prea devreme!), ştafeta …

Sensul vieţii în afara mesajului mântuirii printr-o viaţă creştină – nu există. Demonstraţia se face prin logica întoarsă a păgânilor, care plângeau la naşterea copiilor lor: nu vă bucuraţi, căci pentru fiecare copil care se naşte, trebuie să plece unul dintre noi (se va ridica de la masă unul dintre noi)!

Dacă vorbim despre comunism în termenii păcatului originar, ajungem să spunem că nu a fost cu mult mai groaznic decât alte perioade: dracul ne surprinde cu aparatul lui de fotografiat (instantanee ale păcatului) – indiferent de regimul politic în care ne ducem zilele.

Sunt multe întrebările care ne însoţesc la ieşirea din sală şi prin aceasta recunoaştem şi mulţumim că am văzut un film bun! Invitaţia şi recomandarea de a-l viziona şi voi, o  însoţesc de o poză a unor îngeri căzuţi (prin amabilitatea lui Ştefan Dragomirescu – poza e făcută în “Înger Parc”, la Dunăre/Cetate), şi de întrebarea – ce e mai bine să alegem în viaţă: scara sau scaunul?

Îngeri căzuţi

 


E bine ca astazi ne bucuram de libertatea de a ne exprima opiniile, de a spune tot ce ne trece prin cap? Ne vom grabi, mai ales noi cei care am trecut usor de 40 de ani, sa raspundem in cor: “Fara indoiala, da!” Pentru ca noi,  nu-i asa? – zicem ca stim din amintiri proprii cum se traieste in regimuri care nu permit libera exprimare, regimuri in care cenzura si autocenzura iti ataca mecanismele ratiunii, prin introducerea premisei false: “Cine nu e cu noi, e impotriva noastra!”…

Si totusi, ceva ne deranjeaza profund cand auzim preaplinul opiniilor exprimate prin mijloacele de difuzare in massa! Atat de mult, incat ajungem sa inchidem televizorul, de parca asta ar rezolva problema din studiouri :-)!

Opinant

Am reflectat zilele acestea, stimulat de recentul exces prezidential si ajutat de Platon (Republica) la dreptul pe care “formatorii de opinie” il au in a derapa din chingile rigorii stiintifice. Caci Ganditorul antic ne invita cu mult calm si destul umor sa distingem intre oameni care se apleaca in mod stiintific asupra lucrurilor si oameni care raman la suprafata lucrurilor… Iata mai jos cateva pasaje din Editia 1986 a Editurii Stiintifice si Enciclopedice, in care veti gasi si memorabilul Cuvant Prevenitor al lui Constantin Noica (ne referim la pasaje pe care le gasiti intre 473b – 484a)

“Asadar, pe drept vom numi ratiunea acestuia, ca a unuia ce stie, stiinta iar a celuilalt opinie, ca a unuia ce-si da doar cu parerea?”

“Deci opinia are un domeniu, iar stiinta un altul, fiecare potrivit cu puterea proprie.”

“Cum ar putea socoti cineva inzestrat cu minte ca identice infailibilul si ceea ce-i supus erorii?” […] Oare opinia, care are ca obiect opinarea, cunoaste acelasi lucru cu stiinta? Vor fi cognoscibilul si opinabilul identice? Sau e cu neputinta?”

“Asadar, opinia ti se pare a fi mai intunecata decat cunoasterea, dar mai luminoasa decat necunoasterea? Chiar asa. Atunci ea (opinia) se afla in intervalul cuprins de cele doua (cunoastere si necunoastere)? ”

“Am aflat asadar, pe cat se pare, faptul ca reprezentarile multimii in legatura cu frumosul si cu celelalte se

Filosof

invartesc undeva, in intervalul situat intre ceea-ce-nu-este si desavarsita existenta. […] Vom afirma, deci, ca acesti oameni opineaza asupra tuturor lucrurilor, dar ca nu stiu nimic legat de obiectul opiniilor lor. […] Te temi ca am scapa ceva din vedere, daca i-am numi pe ei iubitori de opinie mai curand decat iubitori de intelepciune? Oare se vor supara rau pe noi, daca vom vorbi astfel?


Sunt filme documentare pe care-ţi vine să le vezi de mai multe ori, atât de bine sunt gândite, argumentate, pigmentate cu poante menite să te-adâncească-n fotoliu, dacă nu cumva mai adânc – în gânduri….

Un asemenea film am vizionat adineaori. Intrigat de numele HANS ROSLING – la care făcea referire Tim Berners-Lee (vezi Lecţia 2 despre Internet), am căutat pe GOOGLE pentru a afla despre … existenţa site-ului gapminder.org!

Aici ( http://www.gapminder.org/videos/the-joy-of-stats/ ) aveţi link către un film pe care îl veţi degusta în tihnă şi care (sper) vă va inspira în înţelegerea un pic diferită a lumii în care trăim. Veţi afla de pildă că statistisca este o ştiinţă inventată de suedezi, iar după cum îi spune numele era pusă la început în slujba … statului, a autorităţilor!

Astăzi, o statistică cu mult mai puternică datorită computerelor şi internetului este chemată să se pună în slujba cetăţeanului, împuternicindu-l prin informaţie şi monitorizând atent rezultatele acţiunilor guvernamentale…

Ştiţi ce e un ZETTABYTE? Eu nu, dar am aflat despre existenţa lui tot din acest film – care, la un moment dat pomeneşte de un POTOP DE DATE  (“DATA DELUGE”)… Iar GOOGLE apare şi el în prim plan, legat de lansarea ultimului program la care lucrează de zor… După ce a pus cât de cât la punct serviciul de traducere varianta “în scris”, gigantul din Valea Siliconului vrea să lanseze un serviciu de traduceri vocale: eu vorbesc româneşte cu prietenul meu chinez, iar acesta ascultă DIRECT ÎN CHINEZĂ vorbele mele!!! Să te ţii atunci revoluţie, frate! Apropo: se poate vorbi despre Internet fără a pomeni de GOOGLE :-)?

Şi pentru că nu toţi au timp (documentarul despre care am pomenit mai sus durează o oră) … aveţi mai jos o prezentare a aceluiaşi profesor suedez HANS ROSLING, care merită aplauzele noastre!

Închei cu un scurt comentariu al întrebării din titlu. Întrebare pe care o putem dezbate după ce vizionaţi filmuleţul documentar. Ce să mă fac eu cu urmele mele digitale – “Digital traces” -, pe care le las zilnic în trecerea mea prin internet?  … Parfumul special al fiecăruia dintre noi, unicitatea navigărilor noastre zilnice în funcţie de timp alocat, preocupări, stări sufleteşti şi inspiraţie … toate acestea ajung în malaxorul statisticienilor care ne comunică trenduri… Libertatea mea stă-n săgeţica vioaie a click-ului sau în brutalul buton pe care scrie “delete”?!

 

 


La începutul anilor 90 ai secolului trecut, România a decis să treacă de la un sistem comunist, centralizat ca economie şi dictat în conştiinţe – la un sistem capitalist, liberalizat în piaţă şi aerisit în gândire. Cele trei idealuri pe care le-a clamat sângeroasa Revoluţie din Decembrie 89 – libertate, democraţie şi demnitate au trebuit să stea la fezandat vreme de două decenii pentru ca aducerea lor în dezbatere publică să fie mai imperioasă ca oricând…

Unde suntem astăzi, faţă de acum 20 de ani e o întrebare care ne frământă mai ales prin aparenta lipsă de ţel a luptei noastre pentru existenţă. Caragialesc, am spune că putem accepta să trăim de pe-o zi pe alta, numai de-am şti încotro ne sunt îndreptaţi paşii!

Am privatizat obiective industriale şi agricole, lăsându-le în paragină pentru a le scădea valoarea – apoi ne-am bucurat lăsându-le a fi preluate de „salvatori” care s-au îmbogăţit rapid, sub ochii noştri miraţi de noua filosofie a managementului de marketing. Modelul acesta, mai mult sau mai puţin bun pentru hoteluri, ceapeuri sau combinate industriale, în care s-au specializat conducătorii noştri politici, nu a avut cum să funcţioneze în cazul ŞCOLILOR şi SPITALELOR – ambele intrate (ne)oficial în colaps. Incendiile din maternităţi sau pornografia din şcoli sunt doar semnale ale începutului unui sfârşit la care nu putem asista pasivi.

A fost atât de uşor să schimbăm directorii pe criterii politice – dar atât de greu să stabilim o strategie pe termen lung pentru educaţie şi sănătate, cu atât mai mult cu cât ambele reprezintă pilonii pe care fiinţăm ca naţiune, cultura noastră în acţiune, puterea şi ştiinţa noastră de a ne gospodări!

Am desfiinţat Partidul Comunist Român şi am înfiinţat Frontul Salvării Naţionale. A trebuit să rezolvăm – şi am rezolvat operativ, problema vidului de putere. Dar în locul idealurilor comuniste, chiar aşa utopice cum erau … ce am ştiut să punem în loc? În locul umanismului socialist, utopic şi nefuncţional: am găsit acel ceva înlocuitor?
Aparent, nimic – sau poate a aflat cineva principiile şi valorile noii filosofii după care ne trăim viaţa?
Am lăsat să se dezvolte, mult mai lent dar cu atât mai profund, un vid de personalitate pe care nici restaurantele MacDonald’s, nici Mall-urile şi nici Televiziunea în culori nu îl vor putea umple. A copia o personalitate străină înseamnă să vrei să intri cu forţa în pantofii altcuiva: în poveste, au fost pretendente care şi-au tăiat din picior pentru a fi alese – dar nici un prinţ nu-şi va alege o mireasă sângerândă!

Îmbogăţirea individuală nu poate înlocui idealurile unei naţiuni, după cum frunza din logo-ul brandului nostru de ţară nu poate înlocui groaznica lipsă de identitate atunci când în concediu la Marea Neagră de pildă, cauţi modalităţi de petrecere a timpului liber… cu dorinţa de a simţi un pic din fiorul românesc: fie bucătărie, fie folclor, fie vinuri… Nimic. Singurul lucru pe care l-am reţinut cu oarecare amuzament: nişte ciori carghioase, care încercau zadarnic, în briza mării, să imite planarea unor pescăruşi profesionişti în îmblânzirea vântului!

Cioară autodepăşindu-se (Thanks, Getty!)