Suntem cu totii frati intre noi si fii ai Aceluia care ne-a adus din nefiinta intru fiinta, care ne-a daruit viata cu un anumit scop – lasandu-ne totodata libertatea de a-L cauta, de a-I bate la usa.

Atunci cand spunem “Tatal nostru”, suntem fii ai aceluiasi Tata si de aici, calitatea noastra de frati intru El. Acest strat comun al fiintei noastre, legitimeaza intrebarea asupra diferentelor pe care le percepem: cum e posibil sa aparem atat de diferiti unii in ochii celorlalti … Diferiti sau (in)departati? Sa vedem …

In primul rand, sunt darurile pe care le-am primit – fiecare, pe masura harului si intelepciunii lui Dumnezeu. Daca doriti, va puteti imagina niste “buzunare ascunse” cusute in firea noastra, buzunare pe care suntem chemati a le cauta si descoperi, a le cerceta, a le cultiva – pentru ca ele constituie intr-un anumit fel rostul adanc al vietii noastre si fac parte din mantuirea noastra. Esenta darurilor nu sta in calitatea sau cantitatea acestora, ci in actul de a darui, in stiinta de a primi si in bucuria de a impartasi – deci de a darui la randul tau, altora.

Darurile fiintei noastre sunt cele care nasc sentimentele, trairile si ne descopera sensibilitatile noastre cele mai adanci. Evident spirituale si nu carnale. Astfel, intelegem ca darul credintei, de pilda, este in acelasi timp si ceva ce primim si ceva ce traim. La fel umilinta, speranta, iubirea …

In al doilea rand, caracterul nostru este acela care ne face sa fim diferiti – desi firea noastra cea adanca, adica fiinta noastra, este, cum am spus, comuna tuturor oamenilor. Caracterul nostru este ceea ce se poate vedea limpede, la lumina zilei: ne expunem in fiecare clipa prin faptele si reactiile noastre antrenamentul sau lancezeala in dobandirea virtutilor; prezenta sau lipsa de vointa in eliminarea viciilor.

Vointa pusa in slujba caracterului, antreneaza virtutile. Inca de la Socrate stim ca alegerea intre “placere de dragul placerii” si “placerea de a face binele” – poate fi documentata logic, dar simtim nevoia de a sublinia: vointa de a fi fii ai lui Dumnezeu este salvarea noastra.

Fiinta – Darurile (Sentimente, Sensibilitati) – Caracterul (Vointa care antreneaza virtutile): iata un triunghi la care merita sa meditam, din cand in cand, atunci cand ne intrebam de ce suntem atat de aproape si totusi atat de departe (sau departati?) unii de ceilalti …


Probabil ca aceasta afirmatie este dincolo de puterea priceperii noastre si e mai degraba o inspiratie de moment. Pentru ca felul amestecat si complicat in care se intampla lucrurile, i-a ametit pana si pe cei mai intelepti dintre noi.

Sa ne amintim de casa leprosului Simon din Betania, cand nimeni nu a inteles de ce uleiul scump, cu parfum de nard, tinut in vas de alabastru, a trebuit sa fie varsat pe capul lui Isus – cand, nu-i asa? – se putea vinde … si cu banii obtinuti, puteau fi ajutati saracii …

O fi deci vorba “time is money” adevarata pentru unii – dar va propun sa ne gandim si la aceea ca “time is not mine”! In sensul in care ne povesteste Marcu (14,7): “Ca pe saraci ii aveti pururea cu voi si puteti sa le faceti bine oricand vreti, dar pe Mine nu Ma aveti pururea!”

Oare nu avem dreptul de a ne iubi pe noi insine? Caci pornirea o avem cu totii, cu siguranta: e suficient sa ne amintim cum, copii fiind, ne cunosteam privindu-ne in oglinda, ne minunam de formele noastre, acceptand cu indulgenta imperfectiunile dotarii din oficiu :-)! Dar daca ne oprim la forma, daca ne poticnim in aparente, daca ramanem prizonieri ai egoismului nostru – inseamna sa refuzam realitatea “lux”-ului – realitatea luminii adevarate, care provine din afara noastra. E o “lux”-atie (o scranteala a mintii) sa gandim ca lumina vine din interiorul nostru. Iar atunci cand argumentam “lux”-ul interior cu succesul material trecator de care avem parte, atunci suntem captivii vietii “lux”-uriante (adica aceea traita in dezmat, in preaplin).

Dupa o noapte in puf si caldura, intr-un hotel renumit din Paris, am privit pe fereastra la orasul inca adormit. Homeless-ii erau zgribuliti, insa trecusera peste inca o noapte. Am gandit ca avem nevoie unii de ceilalti pentru mantuirea noastra si m-am gandit ca as putea face foamea, alaturi de ei. Sau as putea incerca sa dorm in frig, alaturi de ei. Numai parasind confortul propriu, voi putea intelege durerea celuilalt. Mai simplu, ar fi sa-i dau saracului o bucatica din painea mea.

Viata noastra e un dar, iar rostul ei e o invitatie la un drum impreuna cu fratii nostri. In acest context, luxul nu inseamna numai lumina primita. Pentru a straluci, luxul (lumina din noi) trebuie sa renunte la confortul personal.

This slideshow requires JavaScript.


Fiecare din noi avem de dat socoteala pentru felul in care folosim Darurile pe care le-am primit la nastere. Nu suntem toti la fel, si de aceea nu ni se cere tuturor sa facem acelasi lucru la fel de bine, tot timpul. Unde mai pui, ca unii imbatranim mai repede, iar altii mai incet … 🙂

Pe langa Darurile pe care le primim, sa multumim lui Dumnezeu – care este Creatorul nostru, daca traim sa primim Harurile care vin pe masura Darurilor. Cum sa intelegem asta? Pai, daca ne folosim de daruri – ce vom obtine: intelegerea lor (si a actiunii lor asupra noastra), imbogatirea lor (si deci a nuantelor care le compun, pe masura evolutiei noastre), … speram ca vom dobandi harul intelepciunii, de pilda.

Dar daca privim lucrurile invers: Darul este cel care vine de la Cristos, de la Dumnezeu – care L-a trimis pe unicul Sau Fiu pentru a se jertfi pentru pacatele noastre? Darul lui Cristos este jertfa Lui, iar rasplata – libertatea noastra. Harul fiecaruia este masura in care ne impartasim din acest dar unic! …

Intr-un fel sau celalalt, nu e putin lucru, acesta!

Ceea ce ne framanta e cum sa procedam cu pacatele, acelea care ne trag in jos, ne acopera privirea si duc la dezorientarea noastra pana dincolo de ameteala si panica? In primul rand, sa nu ne formalizam prea mult in fata lor … pentru ca este in natura noastra sa pacatuim. Apoi, sa ne straduim sa le expunem, sa le aducem la Lumina, cu o cuvenita parere de rau.

Iata mai jos un text tradus pentru o publicatie lunara a unei Parohii greco-catolice din Baia Mare, a Sfantului Anton – care vorbeste despre aceasta problema “mica”, a pacatului … din lectura ei, rezulta ca fiecare din noi am face bine sa devenim “mici Zahei”: un exemplu al atitudinii pe care Isus o iubeste, atunci cand priveste in sufletul nostru.

Problema “cea mica” a Pacatului
“Si miluiesti pe toti, ca toate le poti si treci cu vederea greselile oamenilor, ca sa se pocaiasca.” (Cartea Intelepciunii lui Solomon, 11:23)
Pasajul din Cartea Intelepciunii despre Dumnezeu care “trece peste” si pare ca accepta pacatele noastre, contine o doza de sarcasm atunci cand il suprapunem cu pasajul in care il aflam pe Zacheu cel mic, cel prea mic pentru a fi vazut de Dumnezeu…
Acest lucru nu e adevarat, bineinteles, pentru ca Dumnezeu “vede” toate pacatele noastre, indiferent unde si cum ne prezentam in fata lui: stand in picioare, ascunsi in multime sau fugind din fata Lui. De la povestea lui Adam si a Evei, la Cain si Abel, Moise si egiptenii sau David si Betseba – sunt multi cei care-si poarta cu sine clandestin actele de neascultare, dar adevarul este ca pacatul nu poate fi ascuns de Dumnezeu.
Pacatul are nevoie de o solutie diferita de cea a ascunzisului, a acoperirii cu uitare, a fugii de sine insusi … iar aceasta solutie diferita poate fi descifrata in efortul lui Zacheu de a se catara intr-un copac pentru a-L vedea pe Isus, este un semn ca acesta vrea sa fie gasit de Isus, si ca este el insusi, in cautarea unei solutii. Dar pentru aflarea acesteia, trebuie sa depasim convingerea neintemeiata a celor tematori si preainfricosati de respingere, de a iesi la iveala din ascunzisul umbrelor, sa inlaturam neincrederea in mangaierea pe care o da faptul ca Dumnezeu este credibil.
In “Intelepciunea lui Solomon” citim ratiunea credintei: anume ca Dumnezeu este iertator cu toti si toate: “ 22. Lumea toata, inaintea Ta, este ca acel pic de praf, care face cumpana sa se plece si ca picatura de roua cea de dimineata, ce se coboara pe pamant. 23. Si miluiesti pe toti, ca toate le poti si treci cu vederea greselile oamenilor, ca sa se pocaiasca. 24. Pentru ca iubesti toate cele ce sunt si nimic nu urgisesti din cele ce ai facut, ca daca ai fi urat un lucru, nu l-ai fi plasmuit. 25. Si cum ar fi ramas ceva, de n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dainui, daca n-ar fi fost chemat de Tine la fiinta? 26. Dar Tu ierti tuturor, ca toate ale Tale sunt, Stapane, iubitorule de suflete.”
Un exeget al Bibliei, David Winston explica: “Citim despre Dumnezeu ca ar fi putut strivi pe Egipteni dintr-o singura lovitura, daca aceasta ar fi fost vointa Lui. Dar Dumnezeu nu actioneaza niciodata arbitrar, ci intotdeauna dupa Legea propriei sale Fiintari. Omnipotenta Lui este cea care garanteaza caracterul impartial al dragostei Sale atotcuprinzatoare. Actul creatiei in sine este o manifestare a dragostei Sale si exclude posibilitatea mainiei divine care s-ar putea vreodata revarsa asupra vreuneia dintre creaturile Sale. Astfel, Dumnezeu trece cu vederea cu o compasiune intelegatoare pacatele oamenilor, fiind atent la actele lor de pocainta.”
Cand Isus priveste la Zacheu, Dumnezeul-Om nu cauta sa vada pacatele acestuia, indiferent cat de mari si numeroase sau mici si putine vor fi fost, ci persoana lui Zacheu, o persoana infricosata de viata si de pacatele savarsite in timpul ei, o persoana totusi creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Catarandu-se in copac, Zacheu a depus marturie ca si el vrea sa-L cunoasca pe Dumnezeu, sa-L iubeasca pe Dumnezeu; simplul act al cautarii lui Isus devenind astfel un act al trezirii spirituale si al pocaintei.
Primul lucru pe care Isus i-l spune lui Zacheu (dupa Evanghelia Sf Luca) – este ca ar dori sa petreaca un timp impreuna cu el: “Grabeste-te si coboara, caci astazi trebuie sa stau cu tine, in casa ta.” Acum, ca Zacheu a iesit din umbra, pasul urmator nu este intoarcerea in intuneric, ci expunerea la Lumina. Zacheu a fost fericit sa-L primeasca, dar toti ceilalti au inceput sa carteasca si sa-L acuze: “A ales sa mearga in casa unui pacatos!”. Si aceasta e adevarat, dar Dumnezeu nu ar salaslui cu niciunul dintre noi, daca nu ar privi peste pacatele noastre.
In timp ce judecata omeneasca poate fi severa, Dumnezeu, care-si cunoaste atat de bine creaturile, ne accepta asa cum suntem. Prin acceptarea lui Zacheu si pasul pe care-L face in intampinarea lui, invitandu-se practic in casa acestuia, Isus construieste o relatie de intimitate, ignorand deliberat pe cei care se credeau de-asupra lui Zacheu. In aceasta cheie vom citi cuvintele din “Intelepciune” care spun “15.Ci, fiind drept, toate le carmuiesti cu dreptate si socotesti lucru nepotrivit cu puterea Ta ca sa osandesti pe cel care nu trebuie pedepsit.16. Puterea Ta este inceputul dreptatii si, pentru ca esti Stapan a toate, catre toti cu ingaduinta Te arati.17. Arati taria Ta celor care nu cred in atotputernicia Ta si infrangi cutezanta celor care o cunosc.18. Stapan al puterii cum esti, judeci cu blandete si ne carmuiesti cu multa crutare, ca la Tine este puterea, cand voiesti.”
Cand Isus isi pune increderea Sa in Zacheu, ignorand pacatele acestuia, Zacheu se pocaieste, lepadandu-se de trecutul sau pacatos, oferind jumatate din proprietatile sale celor saraci si oferindu-se sa plateasca impatrit celor carora le-a gresit candva.
Mantuirea nu este de cumparat, dar actul de pocainta a lui Zacheu este semnul unei pareri de rau autentice, astfel incat Isus poate spune “Astazi, aceasta casa a fost salvata!” Intr-adevar salvarea a venit, pentru ca solutia pentru ispasirea pacatelor este in aparenta doar impotriva pornirii noastre: nu le ascundeti, ci marturisiti-le si aduceti-le la lumina – caci este o Persoana, Isus Cristos, care a fost ridicat sus pe Cruce pentru ca toti sa-L vada, iar cei ce-L vad si-L cauta pe Dansul, si se intorc la El, o fac depasindu-si frica: “pentru ca pacatele v-au fost deja trecute cu vederea”!
John W. Martens este profesor asociat la catedra de teologie a Universitatii “Sf Toma” – din St Paul, Minnesota
Traducere – prof. Calin Diaconu, Presedinte al AGRU-Bucuresti