Suflet, suflu, pneuma … pentru noi inseamna respiratia, ca dar de la Dumnezeu. Iar daca pacatuim, credem ca ne ingreunam respiratia. Atat de simplu, la nivel individual.
La nivel social, socotim ca Dumnezeu ne priveste ca pe turma Sa: fiecare in parte contam in mod deosebit (vezi parabola oii ratacite), insa nu avem constiinta crestina in afara spiritului gregar. Cu alte cuvinte, ni se refuza starea de evidentiere – dimpotriva, e considerat gresit sa vrei sa fii diferit in mod programatic.
Crestinul, pentru a se numi astfel, ar trebui sa aibe ca deziderat sa devina un eu fara pic de egocentrism, altfel spus: “cineva-ul fara nume”. Intelepciunea lui consta in aceea ca isi vede cu limpezime limitarile proprii, pentru ca sunt lucruri care numai la Dumnezeu sunt cu putinta (“mai mare c-un stat” sau “o zi peste soroc”).
A face parte din planul lui Dumnezeu inseamna a-i arata gratitudine prin aceea ca accepti sa faci parte din turma Sa. Pentru cei care nu reusesc acest lucru – si suntem vai, destui! – ne ramane sa speram cel mult la funeralii solemne, nicicum la viata vesnica.
Nostalgia se dovedeste a fi si ea o posibila cauza a respiratiei dereglate (benign, un pic spre oftat)… Sa o numim de aceea “rana a pierderii Raiului” [. . .]
(Insemnare pe marginea Scolii de Rugaciune a PS Mihai Fratila, 2011/2012)
Calin Diaconu 