Ce departe sunt astăzi zilele copilăriei în care ne certam în faţa blocului dacă a fost sau n-a fost careu! Nu se apăra cu mâna, porţile erau doi bolovani incomozi pentru garda la sol a Daciilor ce căutau timide locul de parcare… (Băieţii cei mari, cu tupeu: „Vrei să nu ţi-o lovim, mut-o dom’le mai încolo!”)

– „HENŢ CAREU!” – strigam, în limitele unui careu imaginar, netrasat cu vreo cretă albă, şi se bătea într-un picior, de la fix trei metri, şi se apăra într-un picior şi-o mână… Avantaj portar!

Aşa mi s-a întipărit conexiunea – nu ai voie la fotbal cu mâna în general (afară de out – care oricum e din afara terenului de joc), dar mai ales nu ai voie cu mâna în careul propriu! Căci se lasă cu … lovituri de pedeapsă!

Maradona a fost o excepţie. Puţin mediatizată – nu aveam nici noi acces la atâtea televiziuni, ce-i drept. Englezii s-au resemnat – i-au spus atunci „HAND OF GOD”… Un omulet care facuse prea multe pe terenul de fotbal, isi demonstrase geniul intr-atâta încât i s-a acceptat extensia de câţiva centimetri (poate şi datorită saltului spectaculos…).

Acum, cu Thiery Henry – fi-va oare aceeaşi poveste? I se va ierta şi lui HENŢUL DIN CAREUL CELUILALT? Avem două situaţii posibile:

  1. vom afla în următoarele zile că Federaţia Franceză de Fotbal propune rejucarea meciului de baraj cu Irlanda;
  2. vom asista la un demers juridic lung al Federaţiei Irlandeze care
    1. va avea câştig de cauză şi poate se vor schimba legile (ex.: consultarea în timp real a întregistrărilor video ca în rugby sau hochei…);
    2. va pierde şi lucrurile vor rămâne la fel … până la următorul caz!

Din păcate, revoluţiile paşnice sunt condiţionate de bunul simţ.

Bunul simţ al conducătorilor/arbitrilor/jucătorilor şi nu al spectatorilor/consumatorilor/votantilor – (fie ei cu bilet fie cei din faţa televizorului…).

Cu alte cuvinte: Haidem la VOT cat mai multi, chiar daca nu-i o datorie ci un simplu drept, că doar s-o schimba ceva! De pildă, măcar de-am reveni la HENŢUL FIRESC – DEFENSIV, DIN PROPRIUL CAREU… (Cui i-e dor de forma “clasica”. Celor agresivi le uram sa-si duca curajosi gandul pana la capat – caci asta-i frumos in democratie: ascultam cu totii cuminti de votul celor multi. Apropo, pe cand intoarcerea la votul cenzitar?)



1. În România, puterea executivă este una cu două capete.  Avem un Preşedinte – votat direct şi nominal de popor şi un Prim Ministru – emanat dintr-o negociere parlamentară, dintr-un „deal” al partidelor parlamentare care formează o majoritate.

În exercitarea puterii, în viaţa de zi cu zi, cei doi conducători ai celor două Palate (din Cotroceni şi Victoriei), avand fiecare propria-i echipa … trebuie să acţioneze impreuna – ca o singură formula: EXECUTIVUL PERFECT presupune intelegere, ascultare reciproca, negociere, vointa comuna, armonizare, pace de substanta ( si nu de forma).

Ori asta presupune ca Preşedintele să se ridice de-asupra intereselor de Partid. El trebuie să facă echipă măcar cu o majoritate parlamentară – dar în acte este mai mult: „al nostru, al tuturor” (desi nu l-am votat toti, este al tuturor)!

Concluzia 1: Relaţia Preşedinte – Prim Ministru este una fierbinte, întrepătrunsă, din care sar scântei. Nu poate fi una paralelă.  Sunt doua Institutii, reprezentate de doi oameni – care au sigur doua capete, poate doua viziuni,  dar o singura (buna)voinţă!

2. Preşedintele numeşte Primul Ministru desemnat de Parlament (sau desemneaza un PM a carui echipa trebuie sa aibe investitura Parlamentului…).

La penultimele alegeri parlamentare, românii au votat şi pentru Preşedinte şi pentru Parlament. Au votat o echipa Băsescu-Tăriceanu sau PD-PNL, sau Alianţa DA, cum vreţi. Au sperat că cei doi se vor înţelege şi vor face treabă bună împreună. Pentru Ţară. Şi pentru ei, bineînţeles. Dar romanii au votat si alianta fara nume PSD+PC, si local – UDMR. Conjuctura creata de vot a trasat majoritatea parlamentara suficienta pentru a conduce: PNL+PD+UDMR.

A ţinut doar doi ani, apoi am intrat în Europa şi nu stim cum si de ce (probabil fierbinteala Puterii?) au început să apară bileţele, acuze, injurii, circ, încrâncenări, scrâşnete, scârţâială … şi, urmarea firească: rupere in doua si alti doi ani de răceala între Palate! „ Tara celor Doua Românii şi Doua Cabinete Paralele” – România Primului Ministru (susţinut de Parlament) şi România Preşedintelui (susţinut de Popor si Mass Media)…

Concluzia 2: Nu există garanţii ale bunei colaborări între Palate. Maximum ce putem spera este o relaţie decentă, în care cei doi actori principali să nu se înjure reciproc. Caci nu ne place să vedem asta.

3. Soluţii pentru România, după 1 Octombrie 2009.

După alegerile Parlamentare din 2008, aveam trei variante de alianţă posibile, care se cunosc deja foarte bine si sunt valabile si azi:

a. PD(L) + PNL. Sunt prea mulţi „L” în această combinaţie… ar trebui renunţat sincer la unul şi asta… nu se poate, deocamdata.

b. PDL + PSD. Tocmai ce s-a rupt, vom afla zilele acestea de ce. De asemenea, vom afla impreuna cu cine va conduce Executivul Tara Romaneasca. Nu poti sa ai pretentii serioase ca executi (conduci) fara a detine majoritatea in Parlament

c. PSD + PNL. A funcţionat ca majoritate Parlamentară în ultimii doi ani de guvernare liberală. Pentru a relua discutiile cu onestitate, Dan Nica trebuie sa iasa in fata Natiunii si sa prezinte dovezile suspiciunilor de frauda tip “turism electoral”.  Altfel, nu putem spera la o solutie Antonescu Presedinte si Geoana PrimMinistru – sau invers.