structura cnp-ului

Ar fi prea simplu să considerăm că problema identității noastre se rezolvă definitiv odată cu certificatul nostru de naștere, atunci când aflăm (sau primim?) fiecare, prin grija statului cu rol de supraveghetor – Codul Numeric Personal, cel format din (fix!) 13 cifre … Deși important, nici măcar buletinul (pe care învățăm să-l purtăm singuri) nu dă un răspuns satisfăcător la întrebarea ”cine sunt eu?” … pentru că identitatea ne-o căutăm fiecare, lucrând la personalitatea noastră. Nici măcar C.V.-ul pe care suntem invitați să-l scriem noi înșine și nici opiniile a ceea ce alții cred despre noi nu ni se par suficiente pentru a defini o ecuație atât de complexă ca aceea a identității fiecărei persoane.

Spun ”ecuație”, pentru că am convingerea că fiecare va fi identificat după rodul pe care l-au dat talanții pe care i-a primit. În sens spiritual, identitatea este un rod al parcursului nostru, o lege a socotelii universale, care pune în legătură viața individului cu faptele sale, și se referă la timpul câștigat sau irosit.

O întrebare ar fi – ce facem dacă nu ne convine, atunci când aflăm cine suntem? Să avem curajul confruntării cu oglinda nemincinoasă – sau să ne schimonosim, pentru a fi pe placul cuiva care împarte ranguri în această lume vremelnică? Această dilemă e și ea, ca toate dilemele, un punct de popas al minții noastre obosite: o poiană răcoritoare, din care pleacă două drumuri ce duc (vai, ambele!) către un final pe care nu-l dorim și pe care credem că-l putem amâna cu logica noastră împietrită.

Într-una dintre scrisorile sale (Efeseni 5,9) – Apostolul Neamurilor ne îndeamnă să cercetăm roadele luminii – care sunt bunătatea, dreptatea și adevărul. Să ne umplem timpul cu aceste lucruri, pentru că ne sunt folositoare. E atât de important să ne punem întrebări precum ”cine sunt eu?”, ”cum e construită și cum funcționează lumea în care trăiesc?”, ”care este rostul meu în această lume?” … căci în felul acesta aduc la lumină sensul vieții mele, adevărul ei cât și adevărul societății din care fac parte. Cred că timpul petrecut cu aceste întrebări poate fi un timp folositor, mai ales în societatea de consum care se numește astfel pentru că ne consumă timpul în atâtea moduri, încât ajungem să simțim cum viața ne scapă printre degete.

Răscumpărarea timpului, utilitatea lui – stă în utilizarea lui corectă, la lumină, prin purtare frumoasă, la vedere. Așa cum pe noi înșine trebuie să învățăm a ne purta ”la vedere”, nefăcând lucruri de care apoi am avea să ne rușinăm și nerușinându-ne cu ceea ce suntem, tot astfel avem de explorat identitatea noastră prin aplecarea asupra trecutului, căci avem datoria de a integra programul spiritual al celor care ne-au precedat. Faptele actualității noastre și înțelegerea trecutului nu le simt în contradicție, ci le consider activități  complementare, ambele dând trăsături clare identității noastre. Asta, câtă vreme știm să evităm exagerările – adică mimarea faptelor sau refugiul în amintiri.

De pildă, ca bucureștean (sic!), ar trebui să mă intereseze să cunosc câte ceva dincolo de numele statuilor de la Universitate, anume cine au fost și cu ce s-au remarcat pentru urbe și țară – Mihai Viteazul, Ion Heliade Rădulescu, Spiru Haret și Gheorghe Lazăr …  Căci atunci când sap după adevăr, s-ar putea să dau peste dreptate: faci bine și când desprăfuiești sau aduci la lumină lucruri uitate, ce se vor șterse din memorie …

Luptând cu uitarea, istoricii pot să apară contemporanilor ca ființe ciudate, care ajung să stea de vorbă cu umbre ale trecutului. Dar să recunoaștem: există o fascinație a poveștilor pe care ne face atâta plăcere … să le ascultăm. Nu cred că e o înclinare a noastră naturală spre dezlegarea secretelor ce nu ne privesc, ci cred că ne place să aflăm cine suntem, chiar și atunci când nu ne convine – condiția fiind desigur harul profesorului și dăruirea timpului nostru în acest scop. Altfel, reducem identitatea noastră la un simplu număr … trecut pe o bucată de plastic.

 


La începutul anilor 90 ai secolului trecut, România a decis să treacă de la un sistem comunist, centralizat ca economie şi dictat în conştiinţe – la un sistem capitalist, liberalizat în piaţă şi aerisit în gândire. Cele trei idealuri pe care le-a clamat sângeroasa Revoluţie din Decembrie 89 – libertate, democraţie şi demnitate au trebuit să stea la fezandat vreme de două decenii pentru ca aducerea lor în dezbatere publică să fie mai imperioasă ca oricând…

Unde suntem astăzi, faţă de acum 20 de ani e o întrebare care ne frământă mai ales prin aparenta lipsă de ţel a luptei noastre pentru existenţă. Caragialesc, am spune că putem accepta să trăim de pe-o zi pe alta, numai de-am şti încotro ne sunt îndreptaţi paşii!

Am privatizat obiective industriale şi agricole, lăsându-le în paragină pentru a le scădea valoarea – apoi ne-am bucurat lăsându-le a fi preluate de „salvatori” care s-au îmbogăţit rapid, sub ochii noştri miraţi de noua filosofie a managementului de marketing. Modelul acesta, mai mult sau mai puţin bun pentru hoteluri, ceapeuri sau combinate industriale, în care s-au specializat conducătorii noştri politici, nu a avut cum să funcţioneze în cazul ŞCOLILOR şi SPITALELOR – ambele intrate (ne)oficial în colaps. Incendiile din maternităţi sau pornografia din şcoli sunt doar semnale ale începutului unui sfârşit la care nu putem asista pasivi.

A fost atât de uşor să schimbăm directorii pe criterii politice – dar atât de greu să stabilim o strategie pe termen lung pentru educaţie şi sănătate, cu atât mai mult cu cât ambele reprezintă pilonii pe care fiinţăm ca naţiune, cultura noastră în acţiune, puterea şi ştiinţa noastră de a ne gospodări!

Am desfiinţat Partidul Comunist Român şi am înfiinţat Frontul Salvării Naţionale. A trebuit să rezolvăm – şi am rezolvat operativ, problema vidului de putere. Dar în locul idealurilor comuniste, chiar aşa utopice cum erau … ce am ştiut să punem în loc? În locul umanismului socialist, utopic şi nefuncţional: am găsit acel ceva înlocuitor?
Aparent, nimic – sau poate a aflat cineva principiile şi valorile noii filosofii după care ne trăim viaţa?
Am lăsat să se dezvolte, mult mai lent dar cu atât mai profund, un vid de personalitate pe care nici restaurantele MacDonald’s, nici Mall-urile şi nici Televiziunea în culori nu îl vor putea umple. A copia o personalitate străină înseamnă să vrei să intri cu forţa în pantofii altcuiva: în poveste, au fost pretendente care şi-au tăiat din picior pentru a fi alese – dar nici un prinţ nu-şi va alege o mireasă sângerândă!

Îmbogăţirea individuală nu poate înlocui idealurile unei naţiuni, după cum frunza din logo-ul brandului nostru de ţară nu poate înlocui groaznica lipsă de identitate atunci când în concediu la Marea Neagră de pildă, cauţi modalităţi de petrecere a timpului liber… cu dorinţa de a simţi un pic din fiorul românesc: fie bucătărie, fie folclor, fie vinuri… Nimic. Singurul lucru pe care l-am reţinut cu oarecare amuzament: nişte ciori carghioase, care încercau zadarnic, în briza mării, să imite planarea unor pescăruşi profesionişti în îmblânzirea vântului!

Cioară autodepăşindu-se (Thanks, Getty!)