brazilia(Câteva gânduri pe marginea unui interviu acordat de Glenn Greenwald blogului ”Democracy Now!”.)

Nu vă sună cunoscut termenul de suspendare (impeachement)? Ar trebui, pentru că s-a încercat de mai multe ori suspendarea Președintelui, și la noi. Luați de pasiunile momentului, nu am înțeles cât de importantă a fost exercitarea democrației de către popor, testarea ei în momentul fierbinte al depunerii primului om în stat.

Să ne înțelegem, totul pleacă de la corupție. Și probabil că este atăt de generalizată la nivel planetar, încât mințile luminate care ne conduc au ajuns să spună ”HAI SĂ FACEM CEVA!”. Se vorbește deja de mai multe tipuri de corupție – ”soft” (normală) și ”radical” (acută, cronicizată, o infecție ajunsă la maturitate) …

De ce macină corupția rădăcina – altfel sănătoasă – a democrației? Pentru că politicienii – deși aparent sunt aleși de către popor, rămân în slujba celor care le-au achitat facturile campaniei. E o regulă tristă în ultima vreme, că politicienii care au cea mai convingătoare campanie să fie aleși de popor: asta echivalează cu a recunoaște că politicianul e un produs, pe care noi suntem dispuși să-l consumăm. Bugetul de publicitate ne convinge (rețeta e simplă: mesaj țintit spre target + impresii cât mai multe) și ne trezim că am pierdut alesul chiar dacă acesta iese din primul tur.

Atunci ce speranța avem? Putem spera în aplicarea legii (THE RULE OF LAW). Rolul instituțiilor judiciare și al instituțiilor de forță ale statului e mare, cu cât corupția e mai mare. Aceste instituții se maturizează pe măsură ce legea se aplică și oamenii sprijină prin aplauze (adică prin audiențe) rezultatele acțiunilor cu mascați. Se poate (teoretic) și altfel: putem dezvolta campanii serioase la nivelul targetului expus corupției – învățându-l, educându-l. Dar asta e prevention, și probabil va ține după ce ne vom plictisi de circ. Deocamdată, circul ne place, circul face bine – avem audiență.

Care este vârsta maturizării unei democrații? O democrație tânără – e cea ”proaspăt scăpată/eliberată” de o dictatură. Brazilia își măsoară vechimea democrației din 1985, cînd s-a înlăturat dictatura militară instaurată de americani în 1964. Câte generații trebuie să treacă până la vindecare?  Contează tipul de dictatură din care se naște o nouă democrație? Diferă dictaturile militare de cele comuniste, prin evoluția democrațiilor care le-au înlocuit, sau mai importante sunt vecinătățile (geopolitica)?

Când începe tragerea la răspundere a conducătorilor politici într-o democrație sufocată de corupție? Când începe societatea civilă să se maturizeze pentru a cere socoteală celor pe care i-a votat? E nevoie de impulsuri tragice – ca cel de la Colectiv, de-acum o jumătate de an? De dezvăluirea unui scandal de corupție de miliarde? Ce pune în mișcare masele tăcute, ce bagă strechea-n turmă?

Există o legătură între pasiunea pentru etică și criza economică prelungită (recesiune)? Oare descoperim importanța binelui doar atunci când dăm de rău? Sau căutăm cauzele răului (adică de ce anume nu merg bine lucrurile) și începem să ne uităm în oglindă pentru a ne îngrozi de urâțenia chipului sluțit de falsitate, doar atunci cînd ajungem la fundul sacului?!

Ce responsabilitate revine noului val de politicieni, care ajung la putere pe baza promisiunilor de stopare a corupției? Căror riscuri se expun (conștient sau nu), pentru că va veni momentul în care vor trebui să facă compromisuri (politica nu merge fără)?!

Are dreptul justiția – într-o democrație –  să se alieze de partea ”celor buni” (adică a opoziției, de regulă),  pentru a asigura alternanța la putere?!

Cum ne dăm seama de (sau cum putem distinge între) atacurile oportuniste și încriminările adevărate? Există o foame de senzațional a mediei, o goană după prezentarea cătușelor la televizor … ce învățăm din aceasta? Nu putem învăța din bine, nu putem preveni?

Furia străzii care duce la schimbarea unui Președinte ales în mod democratic – e un semn de slăbiciune a democrației și nu de creștere a conștiinței civice a poporului. Una din regulile de aur ale democrației e exercitarea dreptului de vot. Nu ne putem răzgândi, nu putem să schimbăm regulile jocului în timpul meciului … democrația implică seriozitate.

În ce măsură sunt nemulțumirile și mai ales, nemulțumirile exprimate – rodul unor procese de maturizare internă și în ce măsură sunt ele alimentate și stimulate din exterior? Există interese de destabilizare a zonei? Cine câștigă de pe urma războiului?!…

brazilia

 


Cu siguranta intre Masse si Conducator se creeaza si o relatie afectiv-emotionala, la fel de importanta ca cea rationala – care impune ascultarea. Ascultam de unii, pentru ca nu putem conduce toti. Sau, si mai bine, ascultam de unii, pentru ca avem incredere sau speram ca stiu mai bine decat noi ceea ce e de facut …

Afectiv, conteaza cum anume asculti de cel care conduce: e diferenta intre teama si respect.

Finalul anului trecut ne-a propus o situatie inedita. In decursul a catorva ore, aflam ca au murit doi conducatori: unul, simbol al democratiei, celalalt, simbol al dictaturii. Concluzia? Exista o anumita discretie a dragostei din respect, care asigura recunostintei credibilitatea … dupa cum exista, la polul opus, o fatarniciei a dragostei din frica, ascunsa in spatele unui scenariu de parada …

Prin intermediul unui reporter ad-hoc, am primit acest afis din Praga indoliata:

… iar prin intermediul marelui net, am ales la intamplare o secventa din isteria Phenian-ului traversat de un imens tablou mobil:


Dracon - a inarmat statul cu putere judiciara ...

Drumul spre libertatea corect organizata nu a fost unul usor nici pentru greci. De la regalitate la oligarhie, de la oligarhie la tiranie, de la tiranie la democratie – in fiecare din aceste etape tranzitorii s-au pierdut si s-au castigat lucruri si drepturi,  pana in cele din urma INDIVIDUL S-A PERSONALIZAT, a devenit mai important decat familia din care facea parte.

Esenta democratiei: omul liber, organizat in asa fel incat nu afecteaza libertatea celuilalt.

Cum a pierdut regele puterea coroanei in detrimentul unei elite funciare, cum nu a stiut sa tina de ea, sa-si exercite puterea? Ce aliante au facut oligarhii, pe tacutelea, de s-au substituit in elita conducatoare regelui?

Cum si cand a inteles gresit unul dintre oligarhi – tiranul -,  ca puterea nu se exercita prin cadrul ei legal, ci foarte concret, prin garda de corp, care identifica si izola inamicii …?

Cum anume au reusit grecii sa treaca peste pofta fireasca a  profitului de moment si sa devina aparatori ai principiilor, bucurindu-se de fructele pretioase ale democratiei?

Pentru toate aceste intrebari, cat si altele – merita (re)citita cartea lui G. Glotz al carei nume a dat titlul articolului din acest weekend.

In timpul lecturii,  ne vom imagina cum, glumind cu noi in memoriile sale, “Tiranul” Basescu va spune in stilul caracteristic:  “… decat sa apar  in fata poporului care m-a ales (atat in tara cat si in strainatate 🙂) si sa spun ca un predecesor slab al meu: “Am fost invins de servicii!” – m-am asigurat, inca de la inceput, ca eu voi conduce altfel.  Va las pe voi sa judecati daca am facut bine sau rau… “


Libertatea ca spectacol regizat...

Democraţia se învaţă cu timpul: nu poţi fi obligat să ai păreri diferite de ale celuilalt… Vorbesc despre păreri consolidate în jurul unui program consistent diferit. Căci altfel: e simplu – îl iei pe NU în braţe, şi gata! Ai propria ta părere, clădită pe negarea celuilalt… E uşor să devenim doi: unul pro şi unul contra a ceva. Mult mai greu e să construieşti variante diferite ale aceluiaşi bine, pe care să le proiectezi în imaginarul colectiv, în scopul obţinerii de voturi!

Reţineţi: acelaşi bine este promis de două sau mai multe forţe politice diferite. Unii îl imaginează mai mare, alţii îl îmbracă mai roz, unii îl promit mai ferm şi mai credibil, alţii ne înduioşează cu poezii patriotice … dar toţi promit că vor acelaşi lucru: binele tuturor oamenilor şi al întregii ţări pe care speră că o vor conduce!

Revoluţia română 1989

În timp ce gloanţele mitralierelor alimentează o muzică a terorii şi veghei tensionate în Cairo-ul din ce în ce mai obosit şi obositor, ajungem la fundamentul chestiunii: învăţăm multe despre noi, despre Decembrie 1989, privind din afară la cele ce se întâmplă zilele acestea  în Egipt.

Să presupunem că americanii sunt principiali. Că susţin necondiţionat valorile democraţiei. Atunci, ar urma firesc ca prin organizarea de de alegeri libere – să se ajungă, în maximum două legislaturi -, pe cale legală şi acceptată internaţional, cel mai probabil la o finalitate fundamentalist-islamică.

Ar fi ceva anti-democratic să existe o majoritate care propune soluţia unei conduceri religioase? Ar fi ceva anti-constituţional (în sens occidental) ca votul celor mulţi să impună întregului corp social legea votată cu 51%?

Nu, bineînţeles.

Atunci: să ne imaginăm cel mai probabil scenariu. Israelul NU POATE ACCEPTA să rămână înconjurat de state fundamentalist-islamice. De aceea, varianta dictaturilor militare care ar avea ca scop o tranziţie spre democraţie – înţeleasă ca politică a nuanţelor fine asupra înfăţişărilor diferite ale binelui comun –, această variantă rămâne singura lucrativă. Deocamdată…

… pentru că, nu-i aşa? … există întotdeauna tendinţe de a inventa democraţia originală, dar mai ales – pentru că evoluăm, şi putem proiecta lumea de poimâine fără partide  constituite pe criterii religioase sau etnice. Ele pot fi de pildă oficial şi global interzise, pentru că  s-ar fi observat că radicalismul nu face bine colesterolului democraţiei. Suficient?

... de exemplu!


Dacă votul este unealta prin care se exercită puterea majorităţii, se cuvine să-l analizăm în această seară de sâmbătă care încheie luna octombrie a unui interesant an 2010… Care sunt presiunile pe care votul le-a suportat, începând de la primele alegeri libere, după Decembrie 1989 – şi până azi? Încotro se îndreaptă lucrurile de acum înainte şi dacă le putem sau nu influenţa? … iată întrebările acestei seri.

Degradarea actului votării şi presiunea tot mai mare asupra votanţilor s-a întâmplat treptat.  Putem încerca să urmărim şi putem comenta împreună, fazele decăderii democratice a României (atenţie, nu că am fi căzut de pe mari culmi, ci în sensul pervertirii tot mai rafinate a libertăţii de exprimare, până la completa tăcere de săptămâna trecută!):

1. Neinformarea votanţilor. De ce să le spui adevăruri care să-i educe, să le clarifice conştiinţa? Lasă-i să caute singuri – majoritatea sunt prea leneşi să o facă …

2. Dezinformarea (cu varianta: promisiunile false). Dacă tot nu le spunem adevărul, hai măcar să-i minţim cu minciunile noastre, în interesul nostru, să le promitem orice ne trece prin cap, că oricum nu ne trage nimeni la răspundere…

3. Mituirea alegătorului. La ultimele alegeri cică au prins foarte bine găleţile portocalii. Şi gecile, şi tricourile, şi mititeii “gratis”: un cântec, o voie bună, poate ş-un bănuţ cash…

4. Falsul în alegeri: votul multiplu (turismul electoral), votul anulat, votul fabricat: din faza asta, lucrurile încep să fie grave. Deşi s-au raportat nereguli – nu există niciun caz dovedit. (Sau nu cunosc eu să se fi rezolvat vreunul).

5. Falsul în Parlament: inventarea independenţilor ca… a doua soluţie imorală. E incredibil dar adevărat: anumiţi băieţi, deşi au fost aleşi pentru că au pozat în culorile unui anumit partid – au preferat să-l trădeze ulterior. Iar acestor trădători nu li s-a întâmplat nimic !

6. Neexprimarea votului. Neavând încredere în proprii parlamentari, puterea a decis să tacă. Să tacă de frică. Tac şi conduc în continuare… pentru a împărţi în continuare ce mai e de împărţit.

Agresivitatea faţă de opinia celuilalt a devenit o modă, apărarea prin atac(uri) la adresa democraţiei – ceva firesc…

Ce şanse daţi democraţiei în Românica?