In România – în special în orașele mari, profund marcate de arhitectura comunistă (blocurile, cutiile de chibrituri care ne strivesc responsabilitatea si libertatea individuală) – ne plângem uneori (probabil atunci când nu mai avem pentru ce altceva) – de prea mult gri.

Arhitecții ar trebui să se alieze cu psihologii pentru a analiza dacă acest gri are/n-are cumva un efect direct asupra minții și sufletului nostru, în sensul predispunerii lor la ”mohoreală” și/sau ”tristețe cernită” și că de aceea poate am uitat să zâmbim unii altora, am uitat civilitatea și civilizația: vezi Doamne, din pricina aspectului cetății.

Citind rezultatele unei asemenea cercetări, am primi poate indicații să privim partea optimistă a gri-ului (oamenii nu stau sub cerul liber, totuși!) sau am da o Lege care să oblige Primarii să le vopsească în culori mai vii … Stați puțin, asta s-a făcut deja (pentru anumiți vopselari) în sectorul 5 al Capitalei, și oamenii din Rahova de azi nu par mai veseli, dimpotrivă – au avut motive de întristare suplimentară, aflând condițiile în care unii edili s-au îmbogățit pe spinarea refacerii optimismului lor arhitectural.

Ca să concluzionez – și în România, privim gri-ul ca pe-o parte a trecutului nostru de care am vrea să scăpăm, dar nu prea știm cum.

În timpul acesta, în Orientul Apropiat, mai precis în Siria, orașele comuniste și-au ”rezolvat” problema gri-ului, îngropându-o și mai adânc în cenușiu, îndoliindu-o în pământiu. A fost scânteia de inspirație a unui artist turc – Oğuzhan Cin (o selectie a operei aici) – care m-a făcut să înțeleg că în Orientul Mijlociu anormalitatea pe care (și noi) o acceptăm tacit astăzi pune bazele unei generații de monștri, ale căror suflete sunt deformate de perceperea zilnică, prin simțuri – a realităților molozului din jurul lor.

Când vor pleca spre Europa sau aiurea în lumea largă, acești ”oameni suferinzi de boală nevăzută” – semeni ai noștri dar mai gri la suflet decât noi – o vor face, purtând în suflet întrebări fără răspuns și suferință de neimaginat. Rolul artistului turc tocmai a constat în asumarea unor imagini contrastante, care pun în evidență prăpastia între normal și anormal. Noi, dacă avem urechi de auzit – ar trebui să ne întrebăm: ce se va alege de copiii aceștia, când vor fi mari?!

Problema gri-ului, atunci când trecem de la simțuri la lucrurile spirituale – e că nu poate fi rezolvată prin îngropare. Ea rămâne să ne frământe o viață întreagă, pentru că sufletele – nu-i așa? -sunt din alt aluat …

 

 

 


Când au dreptate, au…

Englezii, căci aparent despre ei vom vorbi astăzi, izolați în insule și totuși atât de bine conectați la lume pentru că ei sunt inventatorii mecanismelor de funcționare ale marilor puteri în ceea ce s-a numit ”politica de echilibru”, au înțeles printre primii că ceva fundamental s-a schimbat în lumea de azi: cărțile s-au dat pe față!

După ani de zile de lupte în Siria, în care americanii s-au ascuns în spatele rebelilor iubitori de dreptate iar rușii în spatele legitimității precare a unui dictator pe care s-au decis să-l susțină, iată că provocarea a fost dusă până la capăt: au recunoscut în fața lumii întregi că au ceva de împărțit și nu se înțeleg …

Statele Unite sunt puse sub presiune de Rusia în Orientul Mijlociu, iar lucrurile nu stau bine pentru ei nici în Marea Chinei de Sud. De fapt … lumea nu poate fi condusă de unul singur, pare a spune caricatura de mai jos: e nevoie de un dans in trei, cel puțin!

Motivația titlului meu este simplă, mai ales pentru cei care conduc. Mașini mici, … ce altceva?!

Scooteriștii sunt acei indivizi care din diferite motive (teamă, bani) nu au evoluat până la motocicletă, dar sunt acceptați ca participanți la trafic, dacă au actele în regulă. De regulă, ei sunt aceia care profită de cozile interminabile, de ambuteiaje, inventând benzi acolo unde ele nu există, depășind ilegal prin dreapta, expunându-se riscurilor de a fi oricând dați peste cap de o ușă care li se poate deschide în nas, pentru că nimeni nu-i bagă în seamă – iar claxonul lor este oricum prea slab pentru a se face auzit.

Marii oameni politici ai vremurilor noastre, expuși pe coperta numărului dublu de săptămâna trecută a prestigioasei publicații ”The Economist” chiar asta mi-a sugerat: băi băieți, a fost nevoie de-un Putin, să vă ia la mișto și să vă demaște adevărata față? De când el își expune cu tupeu goliciunea (păstrând adevărul intențiilor în spatele unor ochelari de soare, de unde poate privi fără să i se citească reacțiile), ni se pare că și Chinezul are ochii mai mijiți ca de obicei și deci privirea mai ascunsă, natural bineînțeles! Nimic întâmplător în actualul context, aliatul Obama cu urechile lui, pare că aude tot și toate – dar are momentele lui de aroganță, când privește lumea cu spatele, sau nu vrea să închine un pahar de șampanie cu dușmanul.

În fine. E timpul să renunțați la mentalitatea de scooter-iști … nu de alta, dar dacă englezii au pus ochii pe voi, înseamnă că vor și ei o bucățică din plăcintă!

Și mai e ceva – (pasionații de Texas Hold’em vor înțelege bine ce spun) … nu e nici un dubiu … Putin e ALL-IN!

putin and obama