Ar trebui să ne liniştească performanţele economice ale Germaniei: dacă cea mai mare putere economică a Europei are cele mai bune rezultate de după unificare – înseamnă că ieşirea din criză e pe-aproape!

La fel, ar trebui să ne liniştească şi faptul că s-a oprit căderea economică în România – cel puţin asta auzim din gura Premierului la postul public agreat pentru difuzarea mesajelor „optimist – moderate”…

Şi iarăşi, ar trebui să ne bucurăm că e aglomeraţie la Mare, cu recorduri de audienţă pe Litoral… sau că între Becali şi Piţurcă au loc dialoguri la distanţă în care se vehiculează cu obscenă lejeritate milioanele de euro ca subiect al negocierii unor performanţe viitoare…

Dar e ceva în succesiunea tot mai accelerată a ştirilor negative care justifică tocmai reversul: o atitudine de nelinişte pare mai potrivită – atunci când aflăm despre proporţiile catastrofice ale inundaţiilor din Pakistan sau despre seceta cumplită care a înflăcărat Rusia de-a sărit preţul mondial al grâului…  Iar atunci când peste aceste realităţi dure, se suprapun imagini animate în computer cu filme despre dispariţia dinozaurilor bombardaţi de marele meteorit, neliniştea capătă-n obraji albeaţa fricii!

Spun unii că civilizaţia omenirii, având ca exprimare a principiilor ei de funcţionare folosirea unor resurse limitate: petrolul, gazul, cărbunele sau uraniul –  trebuie să înceapă să se schimbe, pentru a spera cu sens trecerea în secolul următor!

Însă speranţa, pentru a deveni o armă eficientă în răsturnarea crizei globale, poate porni de la solidaritate şi ajutorare a celor în nevoie (= reclădirea speranţei) … dar trebuie să privească mai departe, până va ajunge să vadă forma lumii viitoare în care vom dori să trăim.

Fie că există sau nu legături cauzale între schimbările climaterice, epuizarea resurselor de energie „clasice”, foamete şi criza economică mondială – ele acţionează cu siguranţă în acelaşi timp asupra planetei noastre, iar oamenii politici sunt cei care – de la „optimismul rezervat”  trebuie să treacă mai repejor la o viziune strategică de care să ne facă să ne îndrăgostim şi pe care să ne urnească grabnic a o materializa!

Veţi spune că neliniştea afişată de mai marii zilei poate crea panică în rândul votanţilor. Ce spuneţi atunci de o strategie pe termen lung şi de un „optimism lucrativ”?


viziune, vizionar

basescu viziune România

Vizionar, Viziune Romania

Cei care mimează că ne conduc, nu ne mai conduc: ei ne rezolvă… punctual, pe termen scurt, cu rezultate imediate, fără viziune sau planuri pe termen lung…

De unde această lipsă a planificării? – vă întreb. Să fie o fobie legată de viitorul prea îndepărtat, neştiinţă sau lipsa de interes pentru naţiunea română? Reaua credinţă aş vrea să o pot scoate din discuţie, după cum am refuzat şi refuz să ascult serios sintagma “agenturili străine”, pe care a făcut-o cunoscută ştiţi-voi-cine…

Viziunea pe termen scurt, ştim cum arată, şi-a arătat colţii recent. Facem aşa cum vă spun eu: tăiem salariile cu 25% şi pensiile cu 15%… E rapid, eficient, credibil în faţa FMI! Comentaţi, dar executaţi – în termenele stabilite!

Poate că o viziune pe termen lung ar arăta cam aşa: „Dragi angajaţi cu vârsta cuprinsă între 20 şi 40 de ani! Peste 25 de ani sau mai mult, când veţi ieşi fiecare din voi la pensie, veţi dori să trăiţi bine, să vă bucuraţi în  linişte după o viaţă de muncă! Iată de ce, pentru a obţine binele atunci, trebuie să puneţi de-o parte începând chiar de astăzi…Noi ştim că voi nu vreţi, aşa că o facem pentru voi (dar nu în locul vostru!): vă anunţăm că suntem decişi să creştem contribuţiile obligatorii la pensii!” …

Revin la întrebarea de la început: De ce viziunile pe termen lung au iz de comunism? Sau altfel spus, cât de alergici suntem încă la planurile pe termen lung, dacă acestea nu au apărut încă în dezbaterea publică? Avem vreun plan? Avem vreo dezbatere?…