Calin Diaconu

M-a urmărit obsesiv zilele acestea citatul din Cassius Dio – lectură obligatorie pentru portretul regelui dac Decebal -, în care se vorbește laudativ despre retrageri (strategice) și e apreciată viclenia de a scăpa cu bine din înfrângeri … Ați ghicit, probabil fiindcă titlurile zilei sunt ocupate de discursurile justificative ale americanilor, care s-au retras din ”cel mai lung război din istoria lor”, mi-am amintit și eu unde am mai citit că, la urma urmei, a ști să te retragi la timp sau a scăpa cu viață din înfângeri, nu e ceva rușinos, dimpotrivă …

Și totuși, sunt câteva întrebări importante pe care retragerea americanilor ni le-a ridicat la fileu, subiecte pentru viitoare colocvii și pentru generațiile de politicieni ”altfel”, care vor trebui să eclozeze la un moment dat … Să vedem.

(1) Cel mai lung război al americanilor, nu era de fapt (și) războiul NATO? E drept, cel puțin în ce ne privește, nu cred că românii au avut conștiința încărcată a prezenței lor într-un război extern, în ultimele două decenii … Ați simțit că suntem în război cu alții? Nu. Pentru că războiul româno-român e resimțit mai acut. Un lucru știm – de pace (ca tihnă, ca liniște, ca moment de bucurie a lucrului făcut bine), nu am avut parte. Așa că, retragerea din zbuciumul extern, dacă ar fi urmată de o împăcare la nivelul națiunii noastre, ne-am bucura. Numai că nu văd consecința logică, dimpotrivă: faptul că zilele acestea, Președintele Ucrainei a vizitat Washingtonul – pentru a primi asigurări că la momentul potrivit va fi bine primit în NATO, îmi arată că imaginea Echipei nord-atlantice e zdravăn șifonată …

(2) Vocea autoritar-fermă a Președintelui care anul acesta pe 20 Noiembrie va implini frumoasa vârstă de 79 de ani (mulți înainte!), ne spune că a avut numai două opțiuni: A. să rămână (ceea ce ar fi însemnat escaladarea războiului și inevitabile pierderi de vieți americane) și B. să se retragă (luând asupra lui umilința înfrângerii și criticilor). Problema nu e aceea a opțiunii, ci a felului în care a pus în practică decizia luată. Eu am văzut haos și impotență și nu m-am putut împiedica să îmi imaginez tristețea colaboraționiștilor lăsați în urmă.

(3) Afganii islamiști trăiesc beția sărbătorii marii lor victorii. Popor de munteni, au făcut – iată -, să se retragă mai de mult pe sovietici, iar acum pe americani (și pe aliații lor, dacă stabilim că acolo a fost, totuși, NATO). Festivism și entuziasm în fața unei crize economice și a unei perioade de foamete ce stă să înceapă (cauza fiind seceta). E trist când un popor pune entuziasmul înaintea prudenței, e semn că nu au conducători de calibru. Sau poate mă înșel: se va găsi cineva să-i ajute, vor stabili ei cu ce preț …

(4) Europenii bogați, se pregătesc să trimită sume de bani vecinilor Afganistanului, doar-doar vor absorbi cei din jur din valul refugiaților. Care din economiștii de la catedră vor începe să calculeze cu seriozitate, efectele negative ale războaielor americane (scuzați, ale NATO), asupra Europei?!

(5) Pentru a complica și mai mult problematica războiului global împotriva terorismului, aflăm azi dimineață de un atac terorist ”minor” – fiind purtat cu cuțitul – undeva prin Noua Zeelandă. S-a lăsat cu mai mulți răniți (unii, grav).

Și mai aflăm de-un anume cetățean englez radicalizat, Alexander Coty, care ar fi decapitat oameni în Irak, iar acum a fost condamnat – după judecată – de un Tribunal, în Statele Unite. Oare ce spun Beatles-ii (cei doi care mai trăiesc), despre asocierea numelui formației lor, altfel simpatice, cu teroriști numiți astfel pentru accentul lor … britanic! De parcă accentul face omul?! Exact! Accentul îți rămâne și după ce-ți pierzi cetățenia (căci, după ce s-au radicalizat, Marea Britanie s-a disociat de ei … le-a luat cetățenia!)

Piatra de temelie a credinței noastre este învierea Fiului lui Dumnezeu. Acest Adevăr de credință ne-a fost transmis de Părinți, de Bunici, de Străbunici (cei care i-am prins). L-am primit în Familie. Acest Adevăr îl vedem astăzi pus la îndoială de unii, negat de alții. Ce e de făcut?

Istoricii se ocupă metodic, cu periodizarea. Am crescut auzind în jurul nostru expresia înainte de era noastră și după era noastră. După ce ne-am scuturat (sau, săturat?) de comunism, am înlocuit aceste formule cu cele cunoscute, azi: înainte de Hristos și după Hristos. Oare nu ar suna mai bine, în spiritul credinței noastre, să spunem: înainte de Hristos și în era noastră, urmând lui Hristos? De ce? Pentru că azi sunt unii care afirmă că adevărul nu poate fi cunoscut, că minciuna este la putere, că trăim în epoca post-adevăr, în post creștinism …   

A trăi în era noastră, urmând lui Hristos, înseamnă tocmai a trăi după Legea lui Dumnezeu, a considera Cuvântul lui Dumnezeu viu, valabil pentru mine, cel de azi, și a simți interior chemarea și dorința de a-L urma, purtând Biserica în gândul nostru și fiind prezenți în Biserică ori de câte ori, Isus și preoții Săi ne cheamă să ne bucurăm împreună, de Învierea Sa.

Vedem însă cum nesimțirea, frica și necredința împietresc inima noastră în fața Adevărului:

1. Nesimțirea nu în sensul lipsei gustului sau mirosului, care au cedat primele, în pandemie. Ci în lipsa bunului-simț, care se manifestă în disprețul față de celălalt, fie el prieten sau dușman;
2. Frica, nu în sensul pazei bune ce trebuie să o avem în fața primejdiei. Ci în frica ce ne blochează interior curajul mărturisirii. Atunci când auzim pe Isus că ne cere să anunțăm Cuvântul Său, și intrăm într-o tăcere fără rod, vinovată pentru că nu răspândește BUCURIA.
3. Necredința, atunci când cerem dovezi palpabile în afara noastră, când de fapt inima e chemată să se lumineze și încălzească interior de rătăcire și din întuneric, să afle bucuria darului, în dăruire!

Dreptul roman acorda stăpânitorului (lui Pilat) privilegiul de a dispune, după spectacolul execuției publice, de corpul neînsuflețit al celor osândiți la moarte. De ce, oare? Poate pentru a citi în ochii celor apropiați (rude, prieteni), semnele răzbunării? Poate pentru a-și crea imaginea unor personaje care pot totuși empatiza cu cei îndoliați? Iosif din Arimateea află curajul de a cere de la Pilat trupul lui Isus. Este curajul celui care se lipește de Adevăr.

Femeile Mironosițe au un plan bine stabilit, un plan omenesc, un plan ce s-a zămislit din Iubire: ele urmăresc pe Isus: merg la mormânt, văd cum și unde este așezat, trăiesc sentimentul de frică la  vederea Îngerului, depășesc – prin Maria Magdalena, pragul spaimei, sunt gata să mângâie pe ucenici și probabil se revoltă când nu sunt crezute, pentru ca apoi, după planul divin, să primească Pacea de la Mântuitorul. 

Dacă nu am inventat încă un vaccin împotriva foamei, zic să veghem asupra lăcomiei noastre.

Dacă nu am inventat încă un vaccin împotriva fricii, ar fi bine să ne lipim de Adevăr precum Iosif din Arimateea și să ducem, împreună cu Femeile Mironosițe, Vestea cea Bună a Bucuriei Învierii Domnului Isus, celor ce sunt tulburați și temători!

Christos a-nviat!

Poate fi o judecată “de mântuială”? Da. Atunci când rămâne la suprafața lucrurilor, când nu ține cont de toate circumstanțele, atât cele atenuante cât și cele agravante. Atunci când este orbită de subiectivism, de părerea proprie care nu ascultă de părerea celuilalt, când se subordonează orgoliului.

Mântuirea, în schimb, nu poate fi “de mântuială” (sic!), fiindcă ea se raportează la Adevăr ca Viață trăită în Lumină. Fiindcă, recunoaștem smeriți, că un Altul face posibilă Cunoașterea noastră, prin Iubire.

Lumina a venit în Lume să facă suportabilă peștera sufletului nostru …

“Die Welt schaukelt” … adică lumea, așa cum o văd azi, se dă în leagăn, trăind amețit(or). Problema e că am schimbat cochilia protectoare a leagănului (cradle) cu un Ringelspiel / ringhișpil (sau carusel/călușei, cum preferați), din care nu ne mai putem da jos …

Starea de beție: cuvântul fără noimă și mersul împleticit sunt la modă. La fel, țâfna – sau predispoziția pentru starea de mânie, unde ajungem mult prea ușor, din orice colțișor al pretextelor care ne pun piedică la tot pasul.

Ce-ar fi bine să înțelegem, dacă am accepta să gândim cu inima? Că Tribunalul iubirii cerești nu ne condamnă pe vreunul, ci ne judecă pe toți, după dreptatea credinței sau necredinței noastre: ce am adus în lume – Pace sau Război? Pacea nu poate fi altceva decât rodul dreptății, pentru a fi transferabilă, fluidă, cuprinzătoare: pacea ne bucură pe toți, nu ne poate izola unii de ceilalți.

Aparențele ne spun că azi nu mai există războaie religioase, că ele s-ar fi consumat în Evul Mediu. O vorbă înțeleaptă pe care am ascultat-o ieri (mulțumim, Actiunea Catolica!): Războaiele religioase nu mai există, fiindcă noi nu le mai denumim astfel… dar orice război, odată pornit, își caută/găsește justificări și apoi își consumă combatanții … Lumea are nevoie – azi ca și ieri – de un Tribunal al Iubirii și ar fi de dorit să ascultăm atent ecourile din jur, exersând la rândul nostru, cât mai des, Salutul Păcii: “DREPTATE și IERTARE”!

Deși lucrăm zilnic, fiecare la nivel individual, de libertate nu ne putem bucura în afara comunității din care facem parte.

Singura libertate colectivă pe care o (re)cunoaștem este cea exprimată prin Taina Împărtășaniei din același Potir, cu sângele Mielului nevinovat, vândut cu preț de sclav, pentru a ne scăpa pe noi nevrednicii, din sclavia păcatului.

Nu putem imagina existența unei libertăți colective în afara Bisericii, cea care pune în centrul ei pe cei mai fragili: văduvele și orfanii, bolnavii și înfometații, înfrigurații și însingurații acestei lumi.

Dacă vom reuși să transmitem un strop din faptele creștinești propuse de Biserică, lumii din afara Templului, dacă vom contribui cu un singur gest credibil la construcția atmosferei creștine pentru împlinirea Dreptății, Adevărului și Păcii, vom simți cum fericirea ne încălzește inimile … pentru că nu ne vom mai socoti pierduți, ci ocrotiți de prietenia Mântuitorului nostru, Isus Christos!

Chiar dacă nedreptatea va continua să fie generatoare a răului sau dacă lipsa onoarei va adăuga straturi de murdărie proaspătă pe obrazul nesimțitului, Sfinții Bisericii ne vor transmite mesajul ancorei ce ne poate păstra teferi în Portul Dreptății, iar lumea va fi astfel, mai suportabilă!

Cu bucurie cumpătată și mulțumind pentru toate darurile primite, răspundem azi bunătății molipsitoare a Fraților noștri, cu urarea luminoasă a Sfintelor Paști: CHRISTOS A-NVIAT!

După cum se poate observa cu ochiul liber, trăim într-o lume imperfectă.

Problema e că acest lucru se întâmplă și celor sfințiți și mirenilor (laici), poate în mod diferit?!

Cei care au ales calea slujirii lui Dumnezeu se îndreaptă spre Bine, Adevăr și Lumină … Mergând pe cărarea strâmtă a hotărârii luate, nici ei nu sunt lipsiți de încercări, de ispite de tot felul. Au bogăția teologiei și experiența celor două milenii de creștinism. Autenticul creștin știe mai mult decât se poate citi în lecturi, știe că nu este singur în încercări, că acestea îi sunt date cu scopul de a recunoaște atotputernicia credinței, care este darul gratuit al lui Dumnezeu!

Cei care se abat de la calea cea dreaptă, rătăcind în pierdere de timp, suntem cei mulți: stăpâniți de iluzii și ignoranță, robi ai fricii de moarte. Pe noi ne macină în primul rând singurătatea insuportabilă, ne este dată revelația rătăcirii în momentul în care ne întrebăm. precum Fiul rătăcitor: Ce caut eu, aici?! … si ne este dat să ne aducem aminte de mai-binele din Casa Tatălui.

Văd tot mai mult educația, ca parte a sistemului național de sănătate. Iar rolul Bisericii, acela de a educa, de a pregăti sufletele pentru o trecere bună la cele veșnice. Dacă vreți, să punem Sănătatea în centru, dar cu Biserica și Școala în flancuri. Biserica nu e spital, dar vindecă. Școala nu e spital, dar previne. Acesta să fie începutul nou al fiecărei generații, căci subiectul nu se poate epuiza, blestem al lumii imperfecte în care trăim: de la abecedar pleacă educația fiecăruia!

Am scris aceste rânduri, privind astăzi, de Bunavestire, cu recunoștință, la implicarea Bisericii în proiectul de educare al națiunii române, în epoca interbelică, acolo unde putem afla repere ale normalității pe care vrem să credem că am pierdut-o, dar care ne va atrage mereu, atunci când vom înțelege că nu este nevoie să ne hrănim numai cu … roșcove!