Legea nu construiește – ne atrage atenția Sfântul Pavel in Scrisoarea sa catre Evrei, (cap. 7, 18-19) -, nu este ea cea care desăvârșește amenajările perfecte, nu este ea cea care ne împlinește … ci Legea este o introducere, adică un cadru, un mediu, un spațiu care ne este acordat – pentru a dezvolta in el speranța apropierii noastre de Desăvârșire – adică de Dumnezeu.
Oamenii tind către perfecțiune sau cel puțin către mai-bine și de aceea este în dreptul firii lor să chestioneze, să verifice și – de ce nu? – să adapteze și să schimbe legile: mai ales pe acelea care se dovedesc slabe și/sau nefolositoare; pe cele care sunt nebăgate în seamă sau pe cele care nu-și dovedesc utilitatea …
Dar atunci când o lege ne încurcă și mai ales atunci când o lege ne sperie, consider că trebuie să privim cu atenție mai întâi conștiințele noastre, să analizăm în primul rând înclinațiilenoastre. E posibil să identificăm acolo – în întunericul de care ne temem pentru că nu ne poate ascunde de noi înșine – ceea ce trebuie, cu prioritate (și in adevarat regim de urgenta!), schimbat …
Motto: ”… eșecul nostru constă în faptul de a fi incapabili să iubim …” (Silvano Fausti, ”Amintește-ți și Istorisește Evanghelia. Catehaza narativă a lui Marcu”, Editura Viata Crestina, 2016, Cluj, p.462)
În timp ce grecii căutau principiul prim în natură (în cauzalitate), evreii L-au găsit (corect – au fost aleși spre a-L afla) într-o formă unică a LEGII TRĂITE – prin ascultare (față de Domnul) și iubire (față de aproapele).
O Lege ”în doi pași”, care decurg unul din celălalt – iubirea din ascultare -, care împlinește și cuprinde până astăzi (și credem noi – până la sfârșit) viețile noastre și șansa integrării într-o pregustare a păcii care se hrănește din liniștea sufletului.
Liniștea sufletului provine din recunoaștere și recunoștință dar și din renunțarea la egocentrism, dacă accept să dau celuilalt șansa de a lucra în mine.
Unitatea socială pe care o caută Legea lui Israel ar trebui – odată înțeleasă, să fie aplicată pentru a creea armonie. Să fie aducătoare de pace. Și totuși, pe pământ nu e pace decât rareori iar între oameni, în locul bunăvoirii – e prea des ceartă și război. Rămânem, ca înțeleptul saduceu din dialogul cu Isus (vezi Marcu, 12, 28-37) în apropierea Împărăției lui Dumnezeu. Pentru a-i trece pragul, avem nevoie de prietenia cu Isus … care este Iubirea însăși.
Oamenii, cum vedem prea des – nu ascultă de fapt unii de ceilalți și se încăpățânează fiecare pentru mica și propria sa dreptate … Pe cât de aberant sună ”arestarea dreptății”, pe atât de frecvent întâlnim în jurul nostru concitadini înflăcărați, căutând ”dreptatea mea pentru țara mea!” sau și mai rău încă – ”dreptatea mea pentru mine”. Unde duc aceste căutări, dacă nu spre acumulări pur cantitative, care nu au cum genera pace – ci frământări (vezi pilda bogatului căruia i-a rodit țarina în Sf Luca 12, 13-29).
Dragostea de țară nu poate duce la confiscarea țării, oricât de mult am iubi-o – trebuie să învățăm a o împărți cu ceilalți frați ai noștri – asta, dacă nu cumva ne imaginăm, bolnavi, că am rămas vreunul din noi, ultimul dintre români.
De-aceea, să reinventăm versul Horei Unirii, pe care Poetul o simte ca simbol al grupului aflat în armonie iar Pictorul o prezintă ca factor ordonator al unei arhitecturi sociale care zidește pe bază solidă. Ce-ar fi, ca în locul învârtirii să nu punem învârteala (care duce în cele din urmă la amețeală), ci împârțeala – care ne ajută să ne ridicăm la rangul de … frați?!
Sunt unul dintre aceia care cred că omul are suflet și prin aceasta o serie de virtuți și slăbiciuni care nu se pot explica întodeauna fizico-chimic, nici măcar psihologic sau filosofic … și de aceea, mai avem uneori nevoie să apelăm la teologie (unii) sau artă (alții) pentru a desluși – unii cu credința, alții cu pasiunea – misterele lumii în care ne învârtim: deseori fără direcție, dezorientați și mințiți de luminițe care se dovedesc a fi licurici (Poetul ne-a spus așa frumos: ”muști de-o zi” …).
Pentru că eu cred că sufletul există, trebuie să mă decid să am grijă de calitatea lui principală, care este nemurirea. Iar locul unde îmi doresc să parchez picătura mea de infinit nu poate fi decît un loc al liniștii, al armoniei, al Frumosului care este și Bine. Numai că această dorință a mea necesită două lucruri: din partea mea un efort minim, acela de a alege cu libera mea voință, să ajung acolo (deci să mă orientez, să vreau să mă îndrept spre Bine) și din partea lui Dumnezeu, cel mai mare dar – al mântuirii.
În relația de iubire dintre Creatorul meu și mine se interpun, bineînțeles, slujitorii răului, cărora le permitem (cu același liber-arbitru!) să ne facă rău acolo unde ne doare mai mult, în lăcomia și mânia noastră – atunci când ne lăsăm intrați în hora lor, atunci când dăm frâu liber slăbiciunilor noastre. O asemenea slăbiciune este frica, trista înlocuitoare a speranței.
În politică, ”arta compromisului”, locul predilect al minciunilor și fățărniciei, frica cea trist înlocuitoare a speranței este hrănită zilnic cu viclenia și egoismul realizării propriilor interese.
Dar despre minciună știm că nu rezolvă – ci amână (deci ne ține pe loc), multiplicând la infinit mizeria imoralității, până când, cuprinzând sistemul social în asamblu, vreo nouă revoltă sau (ad)mirabilă revoluție vine să ”repare” sau să ”restaureze” ceea ce a fost deja o dată pentru întotdeauna reparat, prin venirea Mântuitorului. Singura revoltă pe care o mai pot accepta, după ce România a promis că se leapădă de comunism și dictatură – este față de păcat. Dar Dumnezeu singur știe ceea ce ne așteaptă și ce are de gând cu noi, pentru că istoria este o frumoasă desfășurare a Voinței divine.
Zilele acestui final de an, ne-au adus în fața ochilor un Partid Comunist Român cosmetizat – iar pe masa Președintelui de origine și cu ținută regală o propunere greu de acceptat sau de refuzat: suspendarea, la cheremul majorității nou-create.
Rostul acestui articol? Să-mi aducă aminte în primul rând, că nu pot fi de stânga iar în al doilea rând, că nu voi face politică – fiindcă nu m-aș putea înscrie, în vechile și sănătoasele condiții ale votului cenzitar … În al treilea rând, că am o datorie, cu ajutorul prietenilor mei – să veghem ca opoziția la rău să aibă continuitate.
… pornim astazi la transcrierea celei de-a doua pagini a cuvantului introductiv, așa cum ni l-a transmis in caietul sau personal – preotul greco-catolic al Sarosului, Theodor Valerian Bourza.
Dar mai înainte, să vă prezentăm îndeaproape semnătura sa, datată 7 Martie 1870. Se află la finalul celei de-a doua pagini introductive, in care parintele se prezinta pe sine ca ”parochulu g.c. in locu” …
Deducem din cursivitatea semnăturii că la acea dată, părintele era un om în putere, dar și faptul că rezervase aceste pagini dintru bun început pentru … introducere! Era un om organizat, care nu lăsa nimica la voia întâmplării? Vom avea timp să descoperim.
Că a participat cu mai multă sau mai puțină plăcere la cursurile de caligrafie nu putem ști, dar presupunem că nota de trecere va fi fost una mare. Dacă scrisul e oglinda sufletului, putem presupune ca a fost un elev constiincios … care a-nvățat de la profesorii săi că a stârni curiozitatea cititorilor prin trimiteri precise in text – sa stie ce-i asteapta – nu e un lucru rau, dimpotriva. In stiinta comunicarii de astazi – tehnica lui ”dupa cum veti putea citi la pagina cutare …” isi confirma in continuare eficienta – si se numeste ”teasing”.
Lectura placuta!
P.S. … pentru că părintele Bourza numeste cateva localitati situate intre Medias si Sighisoara, am considerat util sa le semnalam pe o harta.
-ii-
După ce vei ceti Libelulu acesta te vei convinge că după putință am ostenit progresând în Vinea Domnului. Așa în Mediașu, Curciu, Atielu, Berthanu iar cu deosebire în Siarosiu, unde am avut a pătimi mai ca unul mic Apostol de la dușmanii Religiunei noastre, precum vei binevoi a vedea la pag.45, cum neunitii ne stricau noaptea alasiurile si ne instreinau uneltele de la edificarea bisericii, câtu trebuia să vighemu toată noaptea afară, – mai încolo la pag.72, cum unul Michailă Siereanului, căci nu l-am lăsat să înșele basereca, – togma în basereca cu o lovitură de secure, era să mă expedieze în lumea eternă, dacă nu-l prindeau alți poporeni de-ai mei. Te vei încredința că câte rele toate mi-au provenit din malitiosele intentiuni a preutului D. Chendygrsorien, precum la pag.103, cum in a.1866, trei vite mari una după alta mi s-au omorâtu,- la pag.134-135 cum preuteasa lui Chendy cu o despicatura avand langa sine pe Crasnicii sai se lauda in gura mare, ca: cu mortul meu apropiindu-ma de Cimitirul vechi indatinatu, intai imi va rupe crucea, apoi poporul, si apoi meva toca în capu.- mai departe, la pag. 152, cum tocmai in noaptea ce murise Toma Munteanu (g: or:) patronul bisericii noastre, mi s-au furat o pareche de boi in pret de 280 f.v.a. nemaiaflându-i.
Prin acestea și altele nenumărate, trecând ca prin foc și prin apă, totuși pot în numele lui Dumnezeu zice ca Spiritul mi s-a delectezia vazind progresul facut in plăcerea Religiunii mele, desi Starea mea materială e de totul decăzută.- Răul însă cel mai mare ce și acum mă infestează binevoiește a-l vedea de la pag.145 pana la pag.148.
Acestea însă nu le-am scris, numai ca să-mi atribui mie ceva laudă deosebită, ci mai vârtos ca să servească și altora de model, or mai ales Succesorilor mei, ca interesul Religiunii să nu-l pospună intereselor sale proprii. – In fine am: L. pomenindu-mi numele meu aici, pomenescu-l și la Dumnezeu, Salvatorele Lumei …
Scris-am în Șaroș 7 Martie 1870
Theodoru Valerian Bourza
parohul g.c. in locu
Lumea pomenită de Părintele Burza, există și azi … poate noi să ne fi schimbat (pe ici pe colo)!
”De ce m-ați dus de lângă voi? De ce m-ați dus de-acasă? Să fi rămas fecior de plug, Să fi rămas la coasă …”
(Octavian Goga)
Nu e puțin lucru să păstrezi legătura cu rădăcinile, în ziua de azi, când totul în jur se schimbă și fuge. Tradiția e anihilată de tehnologie, se retrage timidă la muzeul etnografic – și suntem ajunși în situația de a ni se rupe bilete pentru a gusta din trecut. Totuși, mai sunt printre noi oameni care înțeleg că poartă în suflete și în conștiințe comori ale trecutului care e sortit să se piardă. În afară de cei câțiva români cu adevărat patrioți, care suferă sincer pentru ireparabilele pierderi, am întâlnit la celălalt capăt al fanilor ruralității românești, mirarea sinceră a străinilor, atunci când observă prin contact direct, câte lucruri mai avem, încă, de oferit – și ne-ndeamnă senini, la agroturism. Mai știi? Poate au dreptate, în evaluarea lor …
Am fost astăzi intr-o incursiune imaginara in Ardeal, in zona Fagaras – localitatea Venetia de Jos. E acolo o lume romaneasca avand in jur de 450 de “numere de casa”, cu padurile Magurii, Garbovei si a Venetoarei la mai putin de 2 km distanta de vatra satului. Mai aproape, la vest, la nici 1 km, trece raul Olt.
O gospodarie traditionala (traditia s-a pastrat cu adevarat numai pana la introducerea tractorului) avea in curte in mod obisnuit un car din lemn si toate ustensilele necesare lucrarii pamantului si a exploatarii padurii din apropiere. Tractiunea era asigurata de forta bivolitelor (si/sau a cailor).
Carul este confectionat manual si din lemn autentic, de diferite esente (mesteacan – jug si protap, fag– scandurelele de jug, polita, obezile de la roti si osiile, salcam – spite, plop– fundurile de caruta) si are urmatoarele componente:
Tractiunea: compusa din jug si protap
Carul propriu zis/ Cosul carului, sprijinit pe cele 2 driguri (fata spate) si de cele 4 leuci (fixe in spate si mobile in fata, pentru a permite directia)
Inima caruluieste o barna din fag, care sustine cele 2 componente principale.
Echipamentul suplimentar (in afara de bici si lampas). In functie de utilitatea zilei putea consta in urmatoarele unelte: prajina, grebla, furca, coasa, secera, funia si lanturile de legat si de impiedicat.
Rastelul de unelte arata ca un cuier de haine, in care se asezau in ordine (de la dreapta la stanga) urmatoarele: securea de padurit, funia, grebla, furca, coasa, secera, cazmaua, lopata, sapa, tapinul si diferite lanturi.
Carul, echipat pentru arat si muncile campului, era pregatit cu plug (compus din grindei, coarne, brazdar, cutit si potang), teleguta, tînjala*, jug, grapa si merindea (pt vite). In cazul in care caruta era folosita in alte scopuri, echipamentul de arat putea fi transportat pe cobghile (o furca de transport).
La plug, adancimea brazdei este data de reglajul potangului. Cormana plugului, care avea rolul de a sapa si intoarce brazda, era precedata de cutitul plugului, care taia pamantul, ca un antemergator.
Iata reglajul plugului:
In curtea gospodarului existau o fantana cu cumpana si ciutura, langa care se afla intotdeauna crepul din lemn, pentru adaparea animanelor.
Paza curtii era asigurata de câine (Lăbuș, Grivei, Ursu…)
* vorba batraneasca “a se lasa/nu te lasa pe tanjala” = înseamnă de fapt să nu te sprijini pe munca celuilalt! … Întrucât la car trăgeau doi boi si unul putea avea tendinta de a se lasa pe tanjala (adica pe barna care ii separa – cea din poza de mai jos!), pentru a se odihni. Atunci insa, intervenea biciul stăpânului …
Poze si vorbe culese azi, 19 Noiembrie 2016 – intr-o discutie cu un iubitor de traditie si cunoscator al lumii satului ardelean, prietenul nostru – domnul Nicolae Costea.
Pentru a vizualiza cum lucreaza leucile, dar mai ales cum putem învăța cu plăcere cuvinte azi pierdute – vă prezentăm filmuletul de mai jos …
Calin Diaconu 