Basílica de San Pedro, Roma (Photo credit: Chodaboy)
Pe Sfantul Petru, Dumnezeu l-a iubit mult, daca l-a pus intaistatator al Apostolilor Sai.
L-a iubit si ni l-a dat drept exemplu al slabiciunii umanitatii noastre, in cutremuratoarea scena a tradarii de credinta anuntata de cantatul cocosului. Plansul lui Petru ar trebui sa fie si al nostru, o conditie prealabila oricarei ridicari: abia dupa ce intelegem ca nu ne putem ridica singuri, reusim sa o facem. Suntem atat de departe de mersul sau statul pe apa, ba chiar nici un pescuit mai acatarii nu suntem in stare sa reusim singuri, fara ajutorul divin.
Daca va incepe de la recunoasterea onesta a neputintei noastre, sinceritatea cererii de ajutor poate fi o prima cheie prin care ne hotaram sa deschidem usa Strainului care ne viziteaza atunci cand stie ca suntem pregatiti a-L primi.
Totusi, slabiciunea noastra difera de la unul la celalalt, si putem deosebi intre tradarea lui Petru si cea a lui Iuda:
- caracterul programatic a gesturilor (Iuda a stiut ce face, pe cand lui Petru i s-a intamplat);
- forma de raspuns – exprimata atat de diferit la cei doi apostoli: lacrima parerii de rau care exprima speranta iertarii la primul si deznadejdea neincrederii ce duce la sinuciderea celui de-al doilea.
Sinceritatea parerii de rau este o forma de care merita sa abuzam, prin care putem, si pe care trebuie sa o folosim in dorinta noastra de a deschide usa care ne desparte de Lumina.
Ce avem de facut? Sa cautam a transforma actul Botezului intr-o stare a unitatii noastre cu Isus, din a carei turma facem parte cu smerenie si multumire crestina.
Calin Diaconu 