In avion



Basílica de San Pedro, Roma

Basílica de San Pedro, Roma (Photo credit: Chodaboy)

Pe Sfantul Petru, Dumnezeu l-a iubit mult, daca l-a pus intaistatator al Apostolilor Sai.

L-a iubit si ni l-a dat drept exemplu al slabiciunii umanitatii noastre, in cutremuratoarea scena a tradarii de credinta anuntata de cantatul cocosului. Plansul lui Petru ar trebui sa fie si al nostru, o conditie prealabila oricarei ridicari: abia dupa ce intelegem ca nu ne putem ridica singuri, reusim sa o facem. Suntem atat de departe de mersul sau statul pe apa, ba chiar nici un pescuit mai acatarii nu suntem in stare sa reusim singuri, fara ajutorul divin.

Daca va incepe de la recunoasterea onesta a neputintei noastre, sinceritatea cererii de ajutor poate fi o prima cheie  prin care ne hotaram sa deschidem usa Strainului care ne viziteaza atunci cand stie ca suntem pregatiti a-L primi.

Totusi, slabiciunea noastra difera de la unul la celalalt, si putem deosebi intre tradarea lui Petru si cea a lui Iuda:

  • caracterul programatic a gesturilor (Iuda a stiut ce face, pe cand lui Petru i s-a intamplat);
  • forma de raspuns – exprimata atat de diferit la cei doi apostoli: lacrima parerii de rau care exprima speranta iertarii la primul si deznadejdea neincrederii ce duce la sinuciderea celui de-al doilea.

Sinceritatea parerii de rau este o forma de care merita sa abuzam, prin care putem, si pe care trebuie sa o folosim in dorinta noastra de a deschide usa care ne desparte de Lumina.

Ce avem de facut? Sa cautam a transforma actul Botezului intr-o stare a unitatii noastre cu Isus, din a carei turma facem parte cu smerenie si multumire crestina.


In timp ce copiii se duc cu greu la culcare, invatand emotiile unei nopti de asteptare la capatul careia zorile vor aduce cadouri pe masura cuminteniei lor (si a puterilor Iepurasului) … si noi, cei mari, asteptam, cu emotie, intalnirea cu Lumina care anunta victoria definitiva a Binelui asupra Intunericului.

Sunt multe lucrurile care ne trec prin cap in drum spre Biserica.

In primul rand, nu putem sa nu ne gandim la rautatea noastra – cea care a determinat in mod direct sacrificiul Mantuitorului. El ne-a salvat, fiindca a avut de la ce: pacatele, viciile noastre, sunt de doua ori mai numeroase decat virtutile.

Apoi, ne gandim la puterea celui Rau, care se foloseste de ea pe masura rezistentei ce-i opunem: dand dovada de o putere de adaptare ce depaseste imaginatia noastra, comportamentul e ca al virusilor care se innoiesc pe masura ce antidoturile descoperite promit rezolvarea efectelor. Tulpini noi apar, pentru a stimula productia de vaccinuri noi.

Nu in ultimul rand, ne framanta versul eminescian:

“Astfel, intr-a vesniciei noapte pururea adanca

Avem clipa, avem raza, care tot mai tine inca.

Cum s-o stinge, totul piere ca o umbra-n intuneric:

Caci e vis al nefiintei universul cel himeric.

Cat de adanca e noaptea, daca nu avem de partea noastra Credinta in Lumina Invierii! Cat de triste sunt umbrele sterse, neconturate, pentru ca nici macar o umbra nu poate exista in afara Luminii!

“Timpul mort s’intinde trupul si devine vesnicie”, spune Eminescu peste cateva versuri – iar noi ne cutremuram cat de relaxata pare vesnicia in aceasta metafora! 

Lumina Invierii este un vaccin puternic, pe care suntem chemati sa-l facem anual. El ne ajuta sa intelegem, dar mai ales sa traim in spiritul veghei la care suntem chemati: “pentru ca vine ceasul, si-acuma este!” … Este un vaccin vechi de aproape 2000 de ani, pe care Maica Biserica il propune credinciosilor care “au urechi de auzit” … Si bineinteles, e mult mai mult decat atat: e dreptul nostru de a participa la victoria Binelui asupra Mortii, ca o pregustare a bucuriei de la a doua venire a Mantuitorului.

Cristos a-nviat!

Icoana Invierii Domnului


“Der Übermensch” trebuie sa fie, în cele din urmă, un robot. Spre ce duce perfecţionarea voinţei, dacă sufletul rămâne în urmă? Şi cum se poate perfecţiona sufletul fără a exersa faptele bune: compătimirea, compasiunea, caritatea?

x x x

Un Jurnal de idei se poate ţine dacă ai parte de idei, nu de jurnal!

x x x

Să gândim la viitor ca la un lucru care nu mai e al nostru: e al copiilor noştri.

x x x

Între “free” şi “lefter” – legătura o stabilesc taximetriştii din Atena, cu aparatele lor de marcat, atunci când sunt neocupaţi – adică liberi. Ele sunt inscriptionate profund şi tragic … “ελεφτεροσ”!

x x x

Frica ne egalizează, ne face pe toţi să fim la fel. Răspunsul pe care-l dăm fricii ne deosebeşte unii de alţii!

x x x

Sfântul Vasile cel Mare ne cheamă (Cuvânt ascetic II) să devenim arheologi ai sufletului noastru: adică să-l desprăfuim de povara păcatelor, să-l scoatem la lumină prin liniştirea patimilor care ne năpădesc!

x x x

(Despărţirea lui Avram de Lot). … din prea multă avere şi pentru că doreau să se aibe ca fraţii, şi ca să nu se certe, … s-au despărţit!

x x x

Pornim în căutarea binelui pentru noi, dar îl găsim abia în binele pe care-l facem celuilalt.

x x x

Civilizaţia nu se moşteneşte, ci se transmite … (zice Gordon Childe). Deci nu gena, ci dădăceala îşi face treaba!

x x x

Drumul către inima celuilalt este foarte lung şi întortocheat, dacă nu porneşte din inima mea!

x x x

 


Este mânia o boală psihică?

Prin ce mecanisme ne pierdem controlul şi mai ales în faţa a ce anume ne pierdem acest control? Sunt cauzele provocatoare ale mâniei externe (reale sau himere) sau interne (lipsa autocontrolului)?

Mânia este un semn de slăbiciune. Dar mai ales cei puternici se mânie lesne: îi deranjează imperfecţiunea lumii din jur, pe care vor să o supună, să o (de)formeze după propriile lor viziuni. Au cei puternici dreptul de a fi slabi, măcar din când în când?

Înfrânarea mâniei – poate duce la implozie? E mai bine să-ţi “verşi nervii” sau să îi acumulezi în tine? Sigur, există tehnici de relaxare – însă nu avem timpul necesar exersării lor. Şi, presupunând că am găsi acest timp: nu cumva vom suferi atunci de “neparticipare”, nu ne vom izola de problemele care ne solicită permanent?

Mânia, ca încercare de rezolvare a unor situaţii în care trebuie să convingem – ne face să părem ridicoli.

Dacă o lăsăm să ne (de)formeze caracterul, mânia ne va izola de ceilalţi, în faţa lor vom apărea ca nebuni.

E oare prea mult să ne imaginăm că putem “ordona” mâniei, prin calm şi autocontrol? Nu cumva există “demonul mâniei”, câtă vreme ne rugăm în cadrul Sfintei Liturghii către Atotputernicul Dumnezeu “Fereşte-ne pe noi de tot necazul, mânia, primejidia şi nevoia” … Nu cumva este întâlnirea noastră cu mânia, accidentală? Dacă admitem că are o cauză externă, da.

Mai degrabă tind să pun mânia alături de necaz, şi să le consider cauze interne ale suferinţei: eu sunt cel care mă necăjesc din pricina unei cauze externe, eu sunt cel care mă mânii, din cauza unei pricini exterioare … În schimb, primejdia şi nevoia ne pândesc – din afară – la tot pasul: ele lovesc din exterior, cel care suferă este tot sufletul nostru, interiorul nostru.

Un interior slab e irascibil la multele lucruri care îl irită, din afară venind spre el. Un interior puternic trebuie – are obligaţia aceasta morală – să rămână sensibil la suferinţele pe care le surprinde în jurul său. Un puternic insensibil este ca bogatul fără nume din pilda săracului Lazăr.

Mânia duce la război cu lumea, la răzbunare, la starea de teamă şi la moarte. Ea scutură omul, îl scoate din tiparul firesc al echilibrului păcii interioare, îl schimonoseşte. Mânia nu este un păcat, ea e o gravă suferinţă a nervilor slăbiţi.


Fiecare zmeu e diferit, pentru ca fiecare sfoara e trasa de mana altui copil… si pentru ca fiecare e tinut in viata de pala lui de vant!

Fiecare zmeu e diferit, pentru ca suntem la varsta la care ne minunam de diversitatea lucrurilor din jurul nostru. Marea familie a zmeilor, avand cu totii aceeasi functionalitate, insa fiecare daruit cu haruri proprii: unul se-ntreaba cu cei trei ochi asupra normalitatii lumii vazuta din inaltimea cerului, altul a fugit dintr-o discoteca de vara cu tot cu maracasu-n mana si ochelarii de soare pe nas, al treilea se da filosof purtator de papion si cu pretentii ca intelege cu un ochi pentru ca poarta monoclu, al patrulea vesel nevoie mare ca e intr-o asemenea companie selecta …

Fiecare zmeu e diferit, pentru ca – la urma urmei -, avem suficienta imaginatie sa nu ne plictisim, in asteptarea parintilor care vin seara prea tarziu de la servici … ca sa se-ntrebe, opriti locului: “Cum rasplatim un zambet?!”

Daria Diaconu, 8 ani, Liceul German. “Zmeii Dariei” (tempera si creion)

 

« Previous PageNext Page »