“Der Übermensch” trebuie sa fie, în cele din urmă, un robot. Spre ce duce perfecţionarea voinţei, dacă sufletul rămâne în urmă? Şi cum se poate perfecţiona sufletul fără a exersa faptele bune: compătimirea, compasiunea, caritatea?

x x x

Un Jurnal de idei se poate ţine dacă ai parte de idei, nu de jurnal!

x x x

Să gândim la viitor ca la un lucru care nu mai e al nostru: e al copiilor noştri.

x x x

Între “free” şi “lefter” – legătura o stabilesc taximetriştii din Atena, cu aparatele lor de marcat, atunci când sunt neocupaţi – adică liberi. Ele sunt inscriptionate profund şi tragic … “ελεφτεροσ”!

x x x

Frica ne egalizează, ne face pe toţi să fim la fel. Răspunsul pe care-l dăm fricii ne deosebeşte unii de alţii!

x x x

Sfântul Vasile cel Mare ne cheamă (Cuvânt ascetic II) să devenim arheologi ai sufletului noastru: adică să-l desprăfuim de povara păcatelor, să-l scoatem la lumină prin liniştirea patimilor care ne năpădesc!

x x x

(Despărţirea lui Avram de Lot). … din prea multă avere şi pentru că doreau să se aibe ca fraţii, şi ca să nu se certe, … s-au despărţit!

x x x

Pornim în căutarea binelui pentru noi, dar îl găsim abia în binele pe care-l facem celuilalt.

x x x

Civilizaţia nu se moşteneşte, ci se transmite … (zice Gordon Childe). Deci nu gena, ci dădăceala îşi face treaba!

x x x

Drumul către inima celuilalt este foarte lung şi întortocheat, dacă nu porneşte din inima mea!

x x x

 


Ce senzatie: sa ai sentimentul ca esti in mijlocul unei stiri care va face senzatie si va tine capul de afis cel putin cateva zile…

S-a intamplat Sambata trecuta – 21 Februarie, la Mall-ul din Militari (Plaza). Invitati de un prieten la unul din restaurante pentru a sarbatori cei noua anisori ai primului sau nascut, asteptam in tihna sa ne soseasca bucatele comandate. Cand, un tanar imbracat in albastru ne aduce sarea si piperul de care parea ca avem neaparata nevoie: “Imi pare rau ca trebuie sa va stric petrecerea, dar trebuie sa evacuati de urgenta cladirea! E alarma, va rog – daca o faceti, ramaneti pe raspunderea Dumneavoastra!” … cam acestea au fost, daca imi aduc aminte exact – cuvintele rostite in fuga de tanarul imbracat in albastru. Precipitat, cu rasuflarea intretaiata, serios, dar fara acel “ceva” de fatala disperare care sa ne convinga sa plecam.

Mai ales ca – intre timp -, au sosit bucatele si ospatarii ne-au “linistit”, in felul lor: “Ah, probabil ca e la fel ca acu’ vreo doua saptamani, cand a facut unul o gluma cu o bomba!”… Ehee, abia acum am devenit cu adevarat serios si mi-am pus realmente problema unui atentat. Mi-au trecut prin cap brusc, conotatii legate de apartenenta noastra la NATO, luarile de pozitie ale oficialilor romani in problema afgana sau palestiniana, …

… si toate, privind cu surprindere scarile rulante din fata ochilor – cum transportau, in relativa liniste, toti cetatenii aflati Sambata seara in Mall, in afara acestuia…

Puteam pleca si noi, lasand in urma o nota de plata neachitata. Sau, puteam ramane si suferi cine-stie-ce grozavii, cu burta plina. Puteam sa ne aglomeram cu ceilalti spre iesire sperind sa nu se produca panica de rigoare sau puteam sa ramanem pe loc, fara sa se intample nimic deosebit.

O loterie pana la urma, in care miza era necunoscuta – plecand de la vietile noastre si ale copiilor pana la o amintire cu gust de anecdota rasuflata…

Am ales sa ramanem pe loc din mai multe motive: 1. sa nu spargem noi gasca; 2. sa nu ne imbulzim cu ceilalti la iesire; 3. pana ajungeam noi la iesire, ar fi putut exploda bomba – deci sansele erau mai mari daca stateam pe loc; 4. din inconstienta; 5. ceva din anuntul facut de tanarul imbracat in albastru nu era chiar atat de grav cum cauta el sa ni se para…

Pana la urma, s-a dovedit ca intreaga mascarada nu a fost decat un nou episod din serialul escaladarii violentelor din tara noastra… o fumigena cu rol de abur pentru gravitatea situatiei economice in care ne aflam.  Iar noi, actorii pasivi am constatat pe viu spiritul de turma ascultatoare al majoritatii, atunci cand se indrepta in ordine spre iesire: ce departe imi par acuma vremurile in care strigam “Armata e cu noi!” (sau poate, cine stie – sunt mai aproape decat credem!)