Câtă nevoie avem de învățătură credibilă, de acel Cuvânt pe care să-l înțelegem prin simțirea inimii, care ne atinge ca o mângâiere, învățătura blândă, care ne atrage ca o poveste spusă de Bunica, al cărei tâlc îți este cedat și oferit ție să-l rostești, să-l extragi, după ce te-a invitat, cu înțelepciunea ei pedagogică, să îți spui părerea, să-ți formezi punctul tău de vedere, astfel trecând în viața ta și în caracterul tău, experiența de viață, a altuia …
”Aha! … deci așa stau lucrurile!” – iată expresia după care putem cântări învățătura asimilată, cea care nu va rămâne doar un simplu bagaj exterior (de altfel, greu de purtat, fiindcă ne ocupă memoria dar nu ne imprimă o atitudine înțeleaptă, împăciuitoare, față de lume). Învățătura fariseilor, învățătura stearpă și mincinoasă, este și aceea a profesorului ”din obligație”, a acelui profesor care-și numără lunile, zilele și orele rămase până la pensie, a profesorului sărac, fiindcă nu e însoțit de lacrimile elevilor, la retragerea din această lume …
Reprezentanți ai sectorului ”adulți” din Acțiunea Catolică din România (ACRO), agriștii ar face bine să se lase frământați de întrebările rodnice … ”Cum practic în viața de zi cu zi, învățătura pe care o primesc, din partea Bisericii?” sau ”Ce înseamnă pentru mine Biserica strămoșilor și cum pot deveni un creștin autentic?” Αὐθεντικός în greaca veche – din care latinii au preluat pe authenticus, înseamnă ceea ce nu poate fi pus la îndoială, originalul primar, genuitatea pură, onestă, cea care oferă certitudini palpabile …
Despre această credibilitate a învățăturii, citim în Sfânta Evanghelie după Matei (7,29): ”Că îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” sau în cea după Marcu (1, 22): ”Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci El îi învăţa pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor.”
Hrănindu-ne din Cuvântul care ne transformă, care ne face mai puternici în fața greutăților vieții, am aflat (inclusiv prin domolirea vârstei și acumularea experiențelor personale) ordinea lucrurilor, recunoscând că spiritul are întâietate și rol de călăuză pentru materie, că timpul se supune în mod firesc eternității, că libertatea este plenară atunci când alegem să facem binele, din inima noastră … Hrănirea aceasta o facem atât pentru noi înșine (fiecare suflet e unic) cât și pentru a preda celor ce vin după noi, ceea ce am descoperit că este credibil, autentic, original.
Felul nostru de a fi, presupune să tânjim după certitudini. Învățăm o viață întreagă, inclusiv pentru că ne imaginăm o liniște, o satisfacție a cunoașterii, la capătul drumului. Afară de valorile eterne (axiome, principii, legi), vedem că toate în jur sunt volatile, se supun legilor schimbării. Certitudinea presupune desigur, munca individuală a cunoașterii. Înaripați de inspirație și hrăniți cu propria noastră transpirație, acumulăm atâta cât putem, fiecare, din tezaurul la care au participat generațiile dinaintea noastră. De aceea, cunoașterea e un proces colaborativ – iar aceasta înseamnă că avem datoria de a da înapoi, societății. De exemplu, dacă statul român a plătit salariile profesorilor mei – oare cum voi răsplăti aceasta? Pot ca măcar o dată pe an, în ”săptămâna altfel”, să predau celor de-acum câte ceva din ceea ce am învățat pe parcurs? Sau, dacă Biserica are cheltuieli de întreținere a patrimoniului său, oare cum voi contribui eu personal, ca fiu al ei – care mă bucur, atunci când primesc, în fiecare Duminică, îmbrățișarea fraților mei și Cuvântul care mă hrănește interior?
În Gândul Zilei pentru data de 10 Septembrie, Fericitul Vladimir Ghika ne amintește că ”Dumnezeu este o realitate care coboară până la certitudini”. Adică? Dincolo de certitudinile mele, există o realitate obiectivă, există adevărul necuprinsului lumii din care fac parte ca fărâmă nesemnificativă, și nu e nevoie să mă îmbăt cu iluzia cunoașterii infinitului, nici nu trebuie să dezarmez în fața teoriilor relativiste (care explică cum că n-aș fi capabil de cunoaștere), câtă vreme Infinitul însuși mă iubește și vine la mine: Infinitul ne caută, se împlinește în fiecare din noi! …
Atunci? Dacă EL E GATA SĂ VINĂ LA MINE, ce îmi va mai rămâne mie, DE FĂCUT? Oh, atât de multe sunt de făcut, căci volumul faptelor bune este direct proporțional cu dezordinea și războiul care dereglează viața comunitară. Ne îndeamnă Sfântul Pavel, așa frumos, în privința schimbării lumii din jur, pe care fiecare o putem realiza începând în noi înșine, atunci când ne vorbește despre sincera părere de rău față de păcatele ce le facem zi de zi, ca pe-o jignire adusă Creatorului… Citim în 2 Corinteni (7, 10): ”Căci întristarea care e după Dumnezeu, lucrează pocăință spre mântuire statornică, iar întristarea lumii, lucrează moarte”.
Dacă ni se pare că nu putem schimba lumea din jur după certitudinile pe care ne închipuim că le avem, atunci să începem prin a ne întreba – fiecare în forul său interior – când L-am supărat pe Dumnezeu cu păcatele noastre personale și cum le îndreptăm? Sau, altfel spus: când am încălcat poruncile Lui, abătându-ne de la Calea Adevărului Vieții noastre?
———————————–
Călin Diaconu
AGRU Parohial – Parohia Sf Vasile cel Mare, București
(în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, 12 Septembrie 2021)
Calin Diaconu 