Sensul împăcării noastre cu Domnul este dat de ontologia Crăciunului – momentul în care Fiul lui Dumnezeu se coboară în iesle, pentru a deveni Fiul Omului. Dumnezeu ne-a oferit iubirea Sa, ne-a redat speranța și ne-a învățat cum putem dobândi darul credinței, prin Fiul Său.
A vrut să ne cunoască ființa din interior, pentru a ne îndrepta apoi prin exemplu, cu simplitate, spre Lumina pe care o putem vedea și de care ne-am lăsat dintodeauna îndrumați, lumina stelei.
Pacea trainică se naște din iubire. Înainte de a ne uni și pentru a ne uni, e necesară împăcarea. Drumul spre unire trece prin sărbătoarea Păcii. Fiecare minut de pace ar trebui sărbătorit – ar fi o exagerare? Fiecare clipă ne este dăruită, timpul – prezentul – e un dar pe care se cuvine să-l răscumpărăm cu purtarea noastră, cu iubirea făptuitoare. Să privim lumea din jur cu inima, și atunci am face loc păcii în lume – ar fi o slăbiciune de care ar profita brutele fără credință?
Dacă mintea ne ajută să înțelegem lumea din jur, atunci voința să o punem în slujba faptelor bune. Cum știm că o faptă e rea? Simplu, când fapta noastră rămâne fără rod, când ne dărâmă și ne agită, când ne consumă și ne lasă un gust amar, o părere de rău. Faptele bune rodesc: cel mai frumos cuvânt la care putem spera în acest sens e ”Mulțumesc!” – atunci când îl auzim, știm că am făcut o faptă bună. Și de multe ori, nici nu e nevoie să-l auzim, vedem cum se schimbă în bine lumea din jur, prin pacea pe care o generăm. Recunoașterea și recunoștința au aceeași rădăcină, izvorăsc din același dialog al binelui care se face de când lumea, fiindcă suntem făcuți să fim buni: recunosc o lipsă la fratele meu și un preaplin la mine. Să mă întreb: cine mi-a oferit aceste multe daruri? …
A da din prisos, nu e rău. Dar a da din lipsuri, e cu adevărat bine. Ne spune Isus, importanța bănuțului văduvei (Ev Marcu, 12, 44): ”Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa.”
Inima e rațiunea existenței noastre, fiindcă avem înscrisă în legea firii noastre, chemarea de a da înapoi. Iar fragilitatea ființei noastre, ce se va întoarce și ea cândva în țărâna din care e alcătuită, este mereu în ”crisis”: criza alegerii între bine și rău.
Psalmistul ne spune (Ps 118, v 5) ”O, de s-ar îndrepta căile mele, ca să păzesc poruncile Tale!” – anticipând conceptul modern de ”channeling”: a canaliza, a ne pune limite și restricții, conștient, pentru ca barca vieții noastre să înainteze spornic, zi de zi. Dacă ne lăsăm conduși de legea cea înnoitoare a iubirii, nu mai sunt necesare poruncile. Nimeni nu mă oprește să explorez necunoscutul, dar călcătura pasului nostru nu poate fi înfumurată iar ochii noștri nu vor uita să se ghideze după lumina stelei, cea care ne încălzește inima.
În goana noastră după cadourile ieftine, a trecut iarăși neobservat darul bunătății nemărginite a Celui Preaînalt. Asistăm neputincioși la spectacolul morții cauzate de o judecată strâmbă, omenească. Privim fața hâdă și ororile războiului iar apoi trăim cu iluzia că dacă-i vom întoarce spatele, va înceta să existe. ”Pentru mine, ceea ce nu am aflat, nu există. De aceea, nu mă mai uit la televizor”, aud în jurul meu și mă întreb când a ajuns egoismul nostru atât de … primitiv?!
”Iar când veţi auzi de războaie, şi de zvonuri de războaie, să nu vă tulburaţi, căci trebuie să fie, dar încă nu va fi sfârşitul.” (Sf Evanghelist Marcu, Cap 13, 7)
Războiul este la granițele țării noastre. Ne privește de dincolo de ușă – și nu mai este zvon din îndepărtatul (sau apropiatul) Orient și nici din Africa, ci o realitate care ne aparține, pe care trebuie să o înțelegem și căreia trebuie să-i facem față. Nu oricum, ci cu demnitatea de persoane creștine, care suntem chemați să aducem în lume cu bucuria speranței, Vestea cea Bună a Învierii Domnului, prin care și cei mai păcătoși am dobândit iertarea păcatelor.
Suntem la începutul celei de-a patra săptămâni a conflagrației care a zguduit ordinea mondială, o criză a nesiguranței militare ce se înlănțuie de fragilitatea crizei medicale. Din pandemie, am intrat – fără menajamente, direct, în război. Cum a fost posibil? Ce este războiul? L-am fi putut evita? Ce va urma, căci probabil se poate mai rău de-atât … hai să ne tragem puțin sufletul, să ne liniștim respirația, să ne regăsim curajul și să ne îndreptăm speranța spre Bunul Isus, care ne hrănește cu Cuvântul Său: ”nu vă tulburați!” …
Războiul pe care – din păcate -, îl privim acum atât de-aproape, ne apare ca o formă a mâniei în exces, care se poartă fieîntre state, sau, în cazul războiului civil, în interiorul aceluiași stat …
Conflictul armat e complicat și greu de înțeles, din două motive: odată fiindcă îmbracă forme foarte diferite, iar în al doilea rând, fiindcă vocile ideologiilor care se confruntă sunt alimentate cu ”argumente”, în aparență logice și raționale. Fiecare tabără se comportă ca și cum ar deține mai mult decât dreptatea, ca și cum a arestat Adevărul. De aceea oamenii, împărțiți în tabere, nu se mai ascultă reciproc, se ignoră unii pe ceilalți, preferă haosul și dezordinea, sunt părtinitori.
Spuneam că formele războiului sunt multe și nuanțele se întrepătrund. Vedem uneori ridicări ”spontane” ale maselor, asistăm la ”neliniști” sociale, auzim de acțiuni teroriste, de războaie de gherilă, puciuri și ocupații militare (cu sau fără opoziție), conflicte de graniță gata să fie redeschise… Sau, în funcție de obiectivele pe care războinicii și le propun, vorbim de războaie de cucerire, de apărare, coloniale, religioase, sau chiar … ”preventive”. Dacă se întind pe un teritoriu mai mare sau mai mic, războaiele pot fi locale, regionale sau mondiale. Nu în ultimul rând, după tipul de armament pe care-l folosesc, ele se împart în convenționale (inclusiv cu forme biologice și chimice) și nucleare …
Înconjurați de atîta mânie și impresionați de violențele care se manifestă în exces, ne-am adus aminte de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie … pentru a afla despre Curtea Penală Internațională, cu sediul tot la Haga (în Olanda), că nu este (din păcate) recunoscută decât de 123 de țări, (din totalul celor 195 de state, câte sunt azi pe Pământ).
Altfel spus, în lumea perfectibilă în care trăim (sic!), există posibilitatea comiterii de atrocități (războaie de agresiune, genocid, crime împotriva umanității, crime de război, crime de apartheid …), iar cei care le comit pot dormi liniștiți, fiindcă nu vor fi trași la răspundere! Oare nu e acesta un motiv de neliniște pentru sufletul creștinului?! ”Nu vă tulburați!”, ne spune Domnul …
În omilia ”Împotriva celor care se mânie”, Sfântul Vasile cel Mare, Episcopul Cezareii din Capadocia, are pentru noi această explicație, care ne întărește în răbdare: ”Răul este mai mare pentru cel care săvârșește insulta, decât pentru cel care o suferă”. Îndemnul fiind, de a converti și orienta înspre bine, sensul mâniei noastre: să ne îndreptăm mânia împotriva obiceiurilor rele, iată ce este o mânie … bună!
Într-adevăr, pe măsură ce se strâng în calendar zilele cumplitului bombardament din vecini, simțim cum se strânge în noi un val de mânie, față de … producătorii de armament! Câți producători de armament avem astăzi, în Europa? În ce țări exportă? De partea căror tabere? Cu ce preț (atât prețul de sânge, nu numai prețul plătit pentru tranzacție)? Cum sunt taxați sau încurajați?
Lumea neascultării suferințelor celuilalt și nepăsarea față de incendiile care nu au loc pe strada noastră, este o lume pe care am lăsat-o să crească (sau poate am construit-o?) foarte strâmb în jurul nostru, folosind cărămizi ale izolării egoiste și pierzându-ne timpul în certuri pe cuvenitele ”drepturi individuale”, de parcă am rămâne înscriși în istorie cu propriile noastre opinii și păreri …
Lumea este în conflict, numai că pe strada noastră nu ajunsese încă, flacăra războiului. Lista e (incredibil) de lungă. Războiul din Darfur (început în Sudan, în 2003), războiul din Irak (2003-2011), războiul drogurilor din Mexic, purtat de cartelul Sinaloa (2003-2010), războiul din Nord-Vestul Pakistanului (început în 2004), războiul din Republica Central Africană (2004-2007), războiul separatiștilor kurzi din Iran (început in 2004), conflictul din Delta Nigerului (inceput in 2004), războiul civil din Yemen (2004-2011), războiul insurgenților din Paraguay (inceput in 2005), sau conflictele din Chad, Kenya, Cameroun, Fâșia Gaza, Liban, Timorul de Est … războaiele purtate împotriva al-Quaeda, Boko-Haram și altele ….
Pare că suntem într-o lume plină de mânioși, o lume plină de războinici, aflați la putere. Conducători de oști, cu mentalitate de secol XIX (secolul ”Națiunilor”, când ”Revoluțiile” erau o soluție de afirmare) – dar care dispun de arme și tehnologii ale secolului XXI …
Din pricina mâniei, cu judecata întunecată, lipsiți de demnitatea rațiunii, nu ne mai recunoaștem între noi ca ființe umane: nu ne mai recunoaștem ca fiind ai aceleiași specii, nu ne mai recunoaștem strămoșul comun.
Distrugerea celuilalt cu orice preț, chiar cu prețul autodistrugerii (în cazul armei atomice) și răzbunarea – sunt în prim plan, chiar dacă toată lumea are de pierdut. Orice pretext declanșează adrenalina și pune în mișcare voința oarbă, irațională.
Va fi grea, povara victoriei, pentru oricare din tabere, și vom înțelege – în procesul sinodal care continuă, că o pace europeană, în afara păcii mondiale – rămâne ”de fațadă”.
Războiul care a ajuns pe strada noastră, este deja și va fi pentru mulți, o Școală a Înțelepciunii, adică a Iubirii de Dumnezeu și o invitație, pentru fiecare din noi, să medităm la condiția fragilă a Adevărului Păcii, care trebuie reconfirmat, zilnic.
București, in 19 Martie 2022
Călin Diaconu, pentru AGRU București
Pablo Picasso, GuernicaFotografie document. Guernica după atacul aerian total (Luni, 26 Aprilie, 1937)
Fiecare își poate aduce aminte cum s-a întâlnit, prima dată, cu realitatea morții. Poate unii vor fi pierdut în Familia lor vreun membru drag, de care s-au despărțit cu durere și regret, prematur. Atunci a început să plouă peste ei, cu întrebări: de ce acela, și nu eu? De ce acum și nu mai încolo? Cine stabilește ordinea sosirilor și plecărilor noastre din această … Vale a Plângerii?
Odată cu participarea la (tot mai multe) înmormântări, prin ritualul îngropăciunii și însoțirea pe ultimul drum, (cel către cimitir); prin amintirile depănate la mesele de pomenire, ne trezim uite-așa: ”urcați în rang”, până realizăm, luminați de înțelepciunea vârstei, că noi suntem cei ce vor urma.
Dacă avem de împărțit bunuri materiale, ne vom lăsa frământați, în legătură cu un posibil testament. Vom încerca să fim drepți, față de cei pe care-i lăsăm în urmă: moștenitorii (copiii) noștri.
Dar sunt printre noi oameni, care și-au oferit întreaga lor viață slujirii aproapelui, cunoașterii și vindecării sufletului uman: aceștia ce vor lăsa, în urma lor?! Înțelegem importanța scrierilor morale, a grijii purtate sufletelor în formare?
Un asemenea testament spiritual întâlnim la Sfântul Vasile cel Mare (n. 340 – d. 379), sub a cărui ocrotire ne punem la începutul fiecărui an, în ziua de 1 Ianuarie … măcar aceia dintre noi care am știut să chefuim cu măsură, în Noaptea de Anul Nou!
Este vorba despre sfaturile ce ne sunt transmise în ”Scrisoarea către Tineri”, cărora Sfântul Ierarh al Cezareii din Capadocia se adresează cu blândețe părintească. Atunci ca și acum, când simțim nevoia de repere, când ne dorim zidirea interioară în adevăr, să cautăm îndrumare în textul Omiliei a XXII-a, publicat în primul volum al colecției ”Părinți și Scriitori Bisericești” (Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p 321- 340) …
De ce? Pentru că tinerii sunt cei care experimentează: lumea în general, și noutatea în special. Ei sunt primii care se adaptează la noutățile vremii, și uneori, par a ”forța” noutatea, să se întâmple.
Este firesc ca în procesul experimentării, al acumulării de experiență în lucrurile omenești, pe calea cunoașterii, să întâlnim uneori bucurii sau alteori, să avem parte de neplăceri. Cu cine ne vom sfătui?
Este oare obligatoriu, pentru a fi siguri de adevărul cunoștințelor noastre, să trecem chiar totul prin sensibilitatea propriilor experiențe (experimente) … sau putem reface imaginar traseul cunoașterii, pentru a păși, măcar o vreme, pe urmele celor dinaintea noastră?
Răspunsul îl găsim în cele trei tipuri de învățare: sunt din cei care ascultă de sine, apoi sunt cei care ascultă de un altul și mai sunt din aceea, care nu ascultă de nimeni.
Fericirea (sau nefericirea) noastră, se află așadar, în legătură directă cu ascultarea. Nefericit ajunge cel care nu ascultă de nimeni.
Cunoașterea – fie prin autoanaliză (introspecție), fie prin dialoguri și lecturi, prin călătorii sau prin sharing, este cea care ne oferă posibilitatea de integrare plenară, căci perseverând în ea, vom avea bucuria emiterii unor mesaje proprii. Problema este, cum lăsăm mesajele altora să formeze gândirea noastră? Și, mai ales, cum păstrăm pentru noi înșine, cârma (controlul) minții noastre?
E important să înțelegem adevărata valoare a vieții noastre, să o prețuim corect, nu numai pentru a nu o irosi, ci pentru a-i da sens. Există clipele de bucurie pe care viața ni le oferă, și suntem capabili să le simțim cu sufletul, atunci când acesta tresaltă. ”Aha, deci așa stau lucrurile!” – aceasta e una din replicile care îmi vin în minte, oridecâte ori am simțit că m-am întâlnit cu adevărul. Fructul sufletului nostru, după care-i recunoaștem identitatea, este mărturisirea adevărului. Până la coacerea acestei mărturisiri, e nevoie să ”ne pierdem” (sic!) o vreme, prin frunzele înțelepciunii …
Citind și discutând, călătorind mirându-ne, fie pe cale sau alături de ea, punând întrebările ce țin de curiozitate și de vârstă, absorbind mireasma științelor așa cum se lasă ele descoperite în predictibilitatea legilor, până ajungem (dacă ajungem?) să rodim la rândul nostru fructul adevărului mărturisit, ne aflăm într-un pericol real: acela, de a primi ”otrava împreună cu mierea”.
Forma caracterului nostru este dată de virtuțile și viciile de care ne lăsăm stăpâniți, de zilnicul antrenament al puterilor și de lupta cu slăbiciunile noastre. În fața unei asemenea bătălii moral cognitive, am reținut un Decalog :
Să primim de la altul, doar ceea ce ne este de folos și doar atâta, cât ne trebuie! E foarte important să decidem noi înșine: ce lăsăm de-o parte?
Să avem grijă: dacă ne obișnuim cu imagini și cuvinte rele, vom fi înclinați să ne îndreptăm spre fapte rele!
Virtutea e o haină care nu se rupe, fiindcă se poartă ”la interior”: ea este portul care se vede în purtarea noastră. Ce merinde ne dorim: atât pentru bătrânețe (virtutea), dar mai ales, pentru viața veșnică (faptele bune).
Înțeleptul îl cunoaștem după faptele sale. Există o capabilitate a înțeleptului de a ieși din zona sterilității aride și inutile. Relația omului înțelept cu bogăția este aceasta: când nu o avem, să nu o dorim, iar când o avem, să o folosim spre bine.
Pentru a nu ne lenevi, să nu micșorăm speranțele și dorințele noastre.
Să nu ne lăsăm îngropați în plăceri, ca într-o mocirlă.
Dacă dorim limpezirea interioară și urmărim curățirea sufletului, aceasta o putem obține prin disprețuirea plăcerilor simțurilor. Să fim atenți la ”ghimpele plăcerii” și la ”scamatorii de senzații”.
Suntem în măsură să stabilim propriile noastre trebuințe. Cum le vom stabili măsura: din plăceri, sau din necesitățile firii?
Să nu deznădăjduim și nici să nu spunem că noi nu avem nevoie de medic.
Trupul este unealta sufletului, nu invers. Să observăm tulburările pricinuite de trup în suflet, și să le domolim. Rațiunea nu poate fi târâtă de plăceri, ca un vizitiu de niște cai greu de stăpânit.
București, în Bulgăruș 53
Duminică – 16 Ianuarie 2022, când din cei zece leproși, unul singur se gândește că are de mulțumit lui Dumnezeu, iar întrebarea care ne frământă, se referă la … actualitatea leprei, din zilele noastre.
Am aflat de ceva vreme, de la un prieten drag sufletului meu – Părintele Irineu Fărcaș -, că nu există Bine și Rău. Există numai numai Bine sau Rău. Altfel spus: Bine și Non-Bine, căci răul în sine nu există, este o iluzie, o rătăcire. Filosoful creștin Jaques Maritain explică acest lucru în felul următor:
(1) Dumnezeu e liber, omul e și el liber (fiind după chipul și asemănarea Creatorului său);
(2) Cele două libertăți – ale lui Dumnezeu și ale omului – se împletesc, în scrierea istoriei;
(3) Libertatea lui Dumnezeu este în mod necesar bună, iar libertatea omului are o valență negativă, aceea de a spune ”Nu!” planului divin. E ca atunci când alegem ”să ieșim în decor” (sau să ”mergem pe arătură” – fie la stânga, fie la dreapta), afară din drumul nostru, care ne este dat spre mântuire.
Libertatea umană de ”a neantiza” … expresia îi aparține lui J. Maritain, înțelegem că o folosim, ori de câte ori alegem (liber, cum altfel) să-i întoarcem spatele Celui căruia-i datorăm existența. E ”libertatea” care explică rătăciririle și răutățile noastre …
Iar Sfântul Pavel, în Epistola către Romani (7, 19) vorbind despre tensiunea internă dintre binele urmărit, binele rațional, binele divin (care e limpede că este bun), si răul care nu face parte din plan, falsul bine (care se ascunde în iluziile și ignoranța mea), zice așa: ”Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.”
Ne apropiem de finele încă unui an și simțim că momentul e numai bun, pentru a lua asupra noastră marile hotărâri, despre ceea ce ne-am dori să ne vină. Măcar dacă am spune ”NU!” răului din noi, cum ar fi? Greu, dar nu imposibil. Hai să încercăm, zic.
Iar pentru a exemplifica cum funcționează libertatea sufletului, atunci când alegem să ne târguim pentru ceea ce știm că nu se cade, că nu (ne) face bine, că nu (ne) duce nicăieri, las mai jos, la îndemână, pentru consultare, un fragment din cinema-ul românesc (din anii 60 ai secolului trecut), în care îl regăsim pe unul dintre cei mai îndrăgiți actori, Colea Răutu. El știa ce spune, fiind un mare băutor de votcă.
Să folosim acest fragment atunci când setea de libertate (sic!) ne va da ghes în 2022, să revedem acest ”legământ târguit”. Să ne regăsim în el, și poate ne va fi de folos, unora.
Pentru filmografia lui Colea Răutu și câteva date biografice, aici.
Pentru pregătirea Sinodului dedicat sinodalității Bisericii, găsiți mai multe materiale, aici: https://www.synod.va/en.html
Despre sinod și sinodalitate ne putem imagina fiecare câte ceva, dar numai după cele ce le-am citit – sau ni le amintim că le-am fi citit – mai înainte… Pentru a ne verifica din când în când cunoștințele, sau pentru a afla nuanțe noi despre cuvinte străvechi, se cuvine să ne pregătim, să citim, să căutăm, și de ce nu – să consemnăm noutatea care, deși veche sub soare, ne minunează pe noi, cei care-o întâlnim abia azi …
Dacă privim la rădăcina lui etimologică, avem o explicație coerentă a imaginii care a fost aleasă să exprime intenția acestui proiect ”de suflet” al Papei Francisc. Sinodalitatea e o caracteristică a Bisericii, o trăsătură ce trebuie cultivată pentru înnoirea ei într-o societate aflată în profunde transformări. În perioada 2021 – 2023, întreaga suflare catolică este chemată să reflecteze asupra sinodalității.
Îndeosebi, vocile celor tăcuți și ale celor uitați au primit invitația de a se face auzite, gândurile consemnate, ideile împărtășite.
Nu vom fi văduviți nici de conducere și nici de ascultarea în cadrul ierarhiei, doar că în perioada următoare, de jos în sus, și de sus în jos, vreme de cel puțin doi ani, va exista un schimb de idei și informații, în sânul poporului lui Dumnezeu – Episcopi și credincioși. Un semn al egalității roditoare,pentru că toți creștinii au pecetea Botezului în Christos.
Așadar: ce se dorește de la noi, și ce am putea spera să obținem, onorând invitația de a participa la acest proiect … căci știm că egalitatea e o promisiune falsă, o iluzie care plafonează – iar ceea ce ridică spiritele, le înalță și le motivează, este scopul comun.
Sinod vine din grecește, de la σύνοδος, cuvânt care s-a format din σῠν- (sun-, “cu/ împreună”) + ὁδός (hodós, “pe cale, pe drum”). A merge împreună, dar nu oricum, ci îndrumați și totodată ocrotiți de Spiritul Sfânt, a cărui Voce suntem cu toții chemați să o ascultăm: tineri și vârstnici, persoane consacrate și laici, persoane cu handicap, atât cei bolnavi cât și cei sănătoși, …
”Dicționarul Enciclopedic al Răsăritului Creștin”, ne asigură că cei doi termeni SYNODUS (gr – σύνοδος) și CONCILIUM (lat.) sunt sinonime, funcționează ca o pereche de cuvinte interschimbabile, dar adaugă această notă explicativă interesantă, pe care o consemnăm aici: ”se rezervă termenul concilium pentru adunările Episcopilor calificate drept ecumenice; în schimb, tuturor celorlalte adunări de Episcopi li se atribuie, de regulă, titul de τοπικάι σίνοδοι, sau sinoade locale, particulare, limitate la un teritoriu determinat.”
Ce vom înțelege? Că accentul pus pe transformarea sinodală a Bisericii, este o invitație adresată tuturor catolicilor, fie ei de rit latin sau răsăritean, fie din Europa, Americi, Asia, Africa sau Australia, să se cunoască, să se descopere, să se asculte unii pe ceilalți, învățând unii de la ceilalți, explorând dimensiunea orizontalității, a spațiului în care istoria ne-a răspândit, ca semințe ale Bisericii universale, prin misionarii ei, pe întregul Pământ.
Va fi, desigur, rolul teologilor să explice aspectele ecumenice ale sinodalității Bisericii. În ce ne privește, ca greco-catolici, nu găsim cuvintele potrivite, pentru a mulțumi Bunului Dumnezeu pentru bucuria și darul ce l-am primit, acela de a trăi zilnic avândconștiința unei punți de legătură dintre ortodoxia (ritului) și catolicitatea (crezului) nostru.
Poate acesta va fi mesajul pe care-l vom transmite Sinodului Episcopilor din Octombrie 2023, ce va avea ca temă chiar … sinodalitatea Bisericii?! Consemnăm aici ideea soluției pentru refacerea unității (prin completarea scopului comun cu specificul local), pentru că așa simțim: greco-catolicii sunt atât trăitori cât și dovezi vii ale ecumenismului, iar simpla noastră prezență în pofida încercărilor (”against all odds” în engl.) este o dovadă că avem la îndemână soluții valide, pentru o viitoarea reunificare a Bisericii, în partea ei de Răsărit.
Sfântul Pavel (vezi Scrisoarea către Efeseni 2, 11), ne amintește că la naștere, suntem cu toții păgâni… O egalitate neroditoare, căci abia pecetea Botezului în Christos Isus Domnul, ne transformă în mădulare ale Bisericii, Mireasa și Trupul lui Christos. Din momentul botezului, primim o haină interioară ce ne este dăruită pentru a străluci prin purtarea creștinească, o viață întreagă, la bine și în încercări …
X
X X
În 16 Decembrie, sora Nathalie Berquart, numită de Papa Francisc ca Subsecretar al Sinodului Episcopilor și astfel, prima femeie din istorie, cu drept de vot în Colegiul Episcopilor, ne-a prezentat caracteristicile Bisericii sinodale, în cadrul unei întâlniri patronate de Eparhia de Cluj-Gherla în care ne-am bucurat să reîntâlnim mulți agriști, astriști și membrii ai Acțiunii Catolice. Am primit astfel în dar – cu încurajarea de a le folosi în practica zilnică, descrierea cele 3 valori ale Bisericii sinodale și cele 10 trăsături principale care formează spiritualitatea sinodală.
COMUNIUNE – PARTICIPARE – MISIUNE. Cele trei principii ale Bisericii sinodale.
Suntem chemați să trăim botezul nostru, prin (1) comuniune. Să ne rugăm, împreună cu Episcopii noștri, invocând îndrumarea Sfântului Spirit; (2) participare. Să devenim – fiecare din noi – o prezență activă în viața Bisericii, să strângem legăturile cu Episcopii noștri dar și între noi, să cunoaștem alte organizații și asociații ale laicilor (3) misiune. Să ne asumăm purtarea botezului creștin și apartenența la Biserica lui Christos, în lume și societate, asumând misiunea evanghelizatoare a Bisericii, ca pe o misiune a noastră, plecând de la o ascultare mai atentă, de la o stare de veghe în fața schimbărilor majore ce au loc în lumea din care facem parte.
Vom reuși oare să devenim o Biserică sinodală? Ce trebuie să facem, pentru aceasta?
Să conștientizăm că mergem braț la braț, că suntem împreună, pe același drum, ne avem unii pe ceilalți, atât în Biserică, cât și în Societate: ne putem găsi punct de sprijin în cel/cea de lângă noi? Îl vom cunoaște mai bine pe fratele nostru? Vom asculta mai atent povestea surorii noastre? Le vom aloca mai mult timp, din timpul nostru, renunțând la egoism?
Să învățăm ascultarea celuilalt, cu inima deschisă și fără prejudecăți, fără predispoziția organică de a contrazice și de a crea tensiune artificială prin negare sau perfecționism iluzoriu;
Să învățăm a lua cuvântul, a ne exprima gândurile care ne frământă. Dar atunci când o facem, să nu fie pentru a ne astâmpăra propriul orgoliu (acela de ”a nu rămâne nevorbiți” într-o adunare), ci întru ”parrhesie” (din greaca veche – παρρησία), adică ținând laolaltă: libertatea (de exprimare), adevărul (celor afirmate) și caritatea (puterea creștinului de a compătimi, de a ierta, exprimând prin mărturia sa, disponibilitatea de a ajuta pe fratele său);
Să participăm la Sfânta Liturghie, să celebrăm Învierea Domnului, să-i ascultăm pe Preoții care predică Cuvântul, slujind în Biserica lui Christos. Concelebrarea, ascultarea în comun a Cuvântului de care ne vom lăsa pătrunși, fiecare în felul lui, dar primind lumina strălucitoare a Adevărului prin întâlnirea cu El, ca Persoană;
Să acceptăm ideea (și unii, și ceilalți) că suntem co-responsabili, că Biserica suntem noi, care ne aflăm în misiune, împreună cu Episcopii noștri. Nu-i putem mandata pe ei să răspundă în locul nostru, atunci când diferitele provocări ale societății ne pun la încercare în viața de zi cu zi. Succesul misiunii Bisericii este în directă legătură cu această responsabilitate acceptată și asumată interior, de fiecare (nu ne e cerută de cineva din afara noastră, o descoperim și o trăim fiecare);
Să învățăm arta dialogului – atât în Biserică, cât și în Societate -, o artă ce nu se învață ușor (nu ne naștem cu ea) și care presupune perseverență, pentru că se conjugă cu momente de tăcere sau de uimire negativă (indignare, revoltă, mânie) în fața afirmațiilor celuilalt. Dar dialogul este singurul capabil să ”colecteze informații”, împărtășind experiența celuilalt și adăugând cunoașterii personale, prețiosul punct de vedere al alterității, lucru care, în cele din urmă, ne completează și ne îmbogățește spiritual;
Să ne apropiem de celelalte confesiuni creștine, pentru că ecumenismul este o componentă a Bisericii sinodale, iar trăinicia ideii ecumenice vine din Botezul tuturor creștinilor în Isus Christos, Domnul și Mântuitorul nostru;
Să găsim balanța optimă între autoritate (ascultare) și participare (contribuțiile individuale);
Să discernem (în ascultarea comună, a Spiritului Sfânt) și să decidem, ajungând la consens, la un acord armonios în care simțim că o parte este contribuția noastră;
Să lăsăm valorile sinodalității: comuniune – participare – misiune, să ne transforme interior, ca persoane, ca familii, și în comunitățile din care facem parte.
Iubiți Frați și Surori,
Să ne întrebăm fiecare, dacă participăm cum se cuvine, la durerile lumii de azi, și de ce suntem chemați să dialogăm mai mult, între noi, pentru a ne cunoaște unii cu ceilalți, pentru a recunoaște că problemele noastre, nu sunt numai ale noastre.
Cum vom conjuga, în cadrul noilor Statute ale AGRU-lui Național, principiul solidarității cu cel al subsidiarității? Cum vom reflecta, în noile Statute, valorile atât de limpede definite, ale viitoarei Biserici sinodale?
Cu ce vom contribui, noi – greco-catolicii din România, ca Biserică locală, la concertul armonios și atât de diferit colorat, în această perioadă de înnoire spirituală, când ni se propune o fraternă îmbrățișare prin recunoașterea drumului comun pe care-l avem de străbătut, împreună cu frații creștini, de confesiune ortodoxă și protestantă cât și împreună cu frații noștri de rit latin?
Vă îmbrățișez cu drag și dor, și vă doresc tuturor ca Nașterea Pruncului să ne găsească în adorație, împreună, lângă ieslea în care Sfânta Familie, alungată de nepăsarea și urâciunea sufletelor noastre, ne acordă iertarea și ne primește să-i fim părtași la bucuria ce răsună prin colindele copilăriei …
Un An Nou 2022, cu sănătate, împliniri și frumoase exerciții sinodale, pentru ca drumul pe care mergem împreună, să ne ferească de cancerul însingurării!
Calin Diaconu 