Ce ziceau acum sapte decenii barbatii de stat din “Our Home Island”?

Pe vremuri, stiau ce sa zica – pentru ca aveau o pozitie dominanta in lume, pentru ca dusmanul avea o infatisare normala: il vedeau, era acolo – se puteau bate cu el, pe tarmuri, pe campii si dealuri, pe strazi … sau departe, in colonii, si promiteau ca nu vor capitula niciodata!

Ce va fi simtit Cameron dragutu’ cand Sarcozy i-a spus “Draga, ai pierdut o buna ocazie sa … taci!”?! Sau cand vede cum se pupa de zor Madame Merkel cu acelasi Presedinte al Frantei …

De ochii lumii, taberele se impart, unii sustinind economia reala iar ceilalti economia financiara. Insa de data aceasta “dusmanul”, in acceptiunea lui clasica, nu e niciunde de gasit!


Orice barbat, inainte de a se insura, ar trebui sa citeasca povestea “Stan Patitul” a lui Ion Creanga.

Sigur, daca am impune prin lege acest lucru, probabil ca ar creste brusc numarul burlacilor si ar spori vanzarea de garsoniere – ceea ce ar contribui evident la regresul demografic al natiunii romane, grav lovita de emigratia economica a ultimilor ani … Dar nu e tarziu sa o recitim nici acum, la lumina focului din soba, cu cate un copil pe fiecare dintre genunchi, razand senin ca de-o intamplare cu final fericit, inventata de imaginatia unui batran care a incercat toata viata lui sa inteleaga femeia – dar nu a reusit. Si, cu toate acestea – si-a zis el, nu-i bine sa ramana omul dator :-)!

Tata citeste si ... fiul se amuza!

Auziti cat de abrupt si promitator incepe: “Era odata un flacau statut pe care il chema Stan.”

Adica, ce vrea sa spuna Creanga? Ca era oprit in loc? Ca era blocat in proiect? Ca se blocase pe-o treapta a existentei, neintelegand sa urce, impreuna cu restul lumii, in ritmul impus de aceasta si mai ales in scopul pentru care am fost creati – acela de a transmite mai departe mesajul nostru genetic?! Un pic din toate acestea … si probabil, ceva mai mult :-)!

Rezumand, va aduc aminte ca omul nostru (Stan) ajunge sa fie slujit de un dracusor (Chirica) si asa, face avere dar … n-are liniste, isi cauta nevasta pe la horele din trei sate vecine, in fine gaseste una care nu are decat o singura coasta de drac (intotdeauna e loc de mai rau!), apoi isi surpinde nevasta ca l-ar putea insela, insa nu din alta pricina – ci doar fiindca e credula si pleaca urechea la sfaturile unui “talpoi de baba”, care o duce prea usor cu zaharelul …

Cel mai tare moment al povestii e dialogul intre sluga desteapta (Dracul Chirica) si stapanul pacalit (Stan Patitul), in momentul in care acesta se intoarce acasa cu supararea ca s-a lasat fermecat de o fiinta a carei minte a putut sa alunece atat de usor de la calea cea dreapta a eticii matrimoniale:

“…

– Ei, stapane, minciuni ti-am spus eu, ori ba?

– Ba nu, mai Chirica: acum vad eu ce poate femeia. De acum nu mai traiesc nici un ceas cu dansa; am s-o dau dracului de pomana, soi rau ce este ea!

– Ba nu stapane, sa nu faci una ca asta, ca femeia dumitale e una dintre cele mai bune femei. Dar stiu eu cine-i de vina aici. Las-o intai sa vie acasa, sa-i scoatem costita ceea de care ti-am spus eu, si atunci vei vedea dumneata ce lucru de femeie are sa iasa dintr-ansa.”

Povestile lui Creanga (si “Stan Patitul” nu face exceptie, dimpotriva!), au talc mult, au o intelepciune care se cere gustata pe indelete, cu lingurita … dar in acelasi timp, se bucura de un amarnic si tragic destin: sunt citite prea devreme pentru a fi intelese cum trebuie … Pe Creanga merita sa-l mai citim o data, la cursuri serale :-)!


Fie ele cat de mici, plantele stiu sa se intinda catre soare, dornice sa absoarba lumina pentru a savarsi rostul lor pe lume. Drama mereu surprinzatoarei ierni (“Cri, cri, cri – toamna gri …!”) tocmai in aceasta consta – nici una dintre surate nu se asteapta la o asemenea pedeapsa, venita tocmai de-acolo de sus, de unde se-asteptau sa le vina numai lucrurile cele bune!

Le auziti cum cheama lumina in ajutor?

Strigat de ajutor ...

 

 

 


O frunza inghetata pe margini, prinsa in caderea ei de copacul care pare a-i sopti: “Mai stai un pic!”

Si cu toate soaptele padurii din parc, iarna vine peste Bucuresti …

... frunza se-agata de pom sau pomul e acela care o mai retine un timp?


Se spune ca Diogene ar fi tinut o prelegere atenienilor, in care trata despre autocontrol si masura. Entuziasmati, atenienii l-au rasplatit cu aplauze si ovatii, minute in sir. “Sper sa putreziti cu totii, caci ma contraziceti prin purtarea voastra!” – le-ar fi spus Diogene …

Parlamentul european fiind zilele acestea in prim-plan, nu ma pot abtine sa observ dublura armatei de politicieni pe care batranul continent a inteles sa o constituie si sa o inarmeze … o asemenea armata costa bani grei. Ce sens are atunci discursul despre taieri bugetare, reduceri de deficite si masuri de austeritate?