Oamenii judecă prin comparație și învață imitând – spunea Aristotel. De aceea, a călători presupune atât o expunere la surpriza descoperirilor, cât și un efort ulterior, de a aplica ceea ce crezi că merită schimbat în propria ta viață: descoperi (prin comparație) părțile bune ale celorlalți și încerci să le urmezi exemplul.

Dar pentru a rămâne în limitele raționalului, pentru a nu deveni un frustrat hipersensibil, este totuși bine să compari lucruri … comparabile! De pildă, dacă vom privi pozele de mai jos (făcute cu același aparat și în aceeași perioadă, desigur!) una – a blocurilor comuniste de pe bulevardul Iuliu Maniu din București si o alta, a centrului vechi al Varșoviei – vom compara lucruri incomparabile, deși e vorba tot de arhitectura urbei, deși e vorba tot de țări care au cunoscut comunismul …

Mult mai corect pentru propria noastră judecată ar fi să comparăm Cetatea Varșoviei (refăcută după al doilea război mondial), cu Cetatea Sucevei (cât au reușit să refacă din ea arheologii susținuți de fondurile europene). Și aceasta, nu pentru că ar fi fost o vreme când Moldova (lui Ștefan cel Mare) și Polonia lui Ioan Albert ar fi fost pe picior de egalitate (vezi Bătălia de la Codrii Cosminului)… ci pentru că merele și perele, deși sunt fructe, se pun pe cântar în pungi diferite!

Deși în ultimele două săptămâni nu am apucat să vizităm (chiar) toate statele UE-28, am reușit performanța unui drum al cunoașterii lung de 7.177 de kilometri prin: România (Ardeal), Ungaria, Slovacia, Polonia, Germania, Franța, Italia, Slovenia, Croatia, Serbia și din nou, România (Oltenia, Muntenia) care, sperăm noi! – ne va ajuta acum, la întoarcerea în țară, să vedem cu ochi mai limpezi marile și micile diferențe care există între statele europene, membre toate ale Uniunii dar aflate în diferite stadii de civilizație.

Dacă prin civilizație înțelegem ”cultura în acțiune”, atunci e cazul să ne bucurăm: în România avem atât de multe de recuperat … de la Ștefan cel Mare, încoace! Fondurile europene ar trebui alocate cu predilecție pentru recuperarea (și promovarea) trecutului, pentru că istoria este „magistra vitae”! Veți spune că istoria nu ne dă de mâncare. Dar măcar vom ști pe ce lume trăim – și vom ști să prioritizăm hărnicia noastră înspre talentul pe care fiecare popor îl are în mod particular, atât cât să nu ni se pară munca o corvoadă ci o plăcere!

Spor la treabă!

blocuri comuniste

cetatea varsoviei


IMG_2953

De azi începând, atenția noastră se îndreaptă spre EURO 2016 – și cred că e pentru prima oară când României îi revine onoarea să deschidă balul. Drumul până în Franța ne-a dat prilejul unor gânduri fragmentate, pe care le împărtășim mai jos … diseară la Paris, v0m scrie încă o pagină de istorie!

Jurnal de Euro 2016

Pornim din Oradea în dimineața zilei de luni, 6 iunie. Sunt multe drumurile care duc la Roma și parcă mai multe cele care ne vor duce la Paris. Avioanele elimină opțiunile, nu permit abateri de la ruta convenită – protocolul dintre aeroporturi poate fi un exemplu pentru diplomați și oameni de afaceri, de-o potrivă. În schimb, mașina îți permite luxul unor abateri de la traseu. Apreciem sistemul de navigație, mai ales atunci când știi unde vrei să ajungi …

Luni, 6 Iunie

Primii kilometri spre Paris îi facem legați de rezultatul alegerilor. Adevărați suporteri care am plecat din România pentru a o susține acolo unde vor avea loc confruntările pe viață și pe moarte, simțim că poporul a dat, prin votul de la locale – câteva semnale clare, legate mai ales de percepția socială asupra furtului. Pe Vanghelie, nu l-au crezut și nu a mai câștigat. Pe Olguța au declarat-o nevinovată craiovenii și se poate ocupa în continuare de construcția unui stadion binemeritat.

Ne-am propus pentru azi nu mai puțin de 620 km – atâta drum e între Oradea și Cracovia. Drumul trece obligatoriu prin Ungaria, dar vom trece și prin Slovacia și ne abia apoi vom descoperi miracolul polonez. Slovacia e o țară a brazilor – și prin trecerea la Euro, parcă s-a ieftinit totul în jur. Acest lucru devine evident în momentul în care nu ne vine să credem că 9 bărbați mănâncă și beau cu 80 de Euro, pe săturate (la Koliba din Stara Lubovna, pe valea râului Poprad).

Dar oamenii judecă prin comparație, și abia după ce intrăm în Polonia realizăm sărăcia Slovaciei. Sau hărnicia polonezilor. Sau abilitatea de a consuma fonduri europene. În regiunea Nowy Sacz îți poți găsi o pensiune pentru concediu, într-o lume curățită de pet-uri, ceea ce – să recunoaștem – e mai mult decât lumea curățată de comunism. Calitatea vieții depinde de felul în care ne îngrijim de terenul din fața curții noastre, fiecare are grijă de cei câțiva metri – pentru că împreună, dau imaginea unei voințe sociale, singura care poate mișca inerțiile din loc.

De-atâta alb-roșu, polonezii pot fi acuzați de dinamovism, dar ei își arată iubirea față de țara lor prin curățenia pe care și-o autoimpun. Pentru a ne întoarce la alegeri, la rostul și rezultatele lor – adevărata revoluție este aceea a oamenilor gospodari, care să vor ști să impună ritmul schimbării întregului prin exemplul individual.

Marți, 8 Iunie 2016

Cunoaștem Polonia prin autostrăzile ei și ne întrebăm asupra proiectelor de infrastructură ca semn de civilizație: de ce sunt importante? De ce-ar fi, la o adică, semn al potenței economice al unei țări – numărul de benzi pe-o stradă? E simplu, mai ales dacă raportăm la viteza noastră de deplasare: autostrada e o economie de timp, iar timpul înseamnă bani. Pe de altă parte, fără străzi – în ziua bolizilor performanți de astăzi, e greu să te miști. Autostrăzile sunt acelea care dau sens dezvoltării orașelor – care devin adevărate noduri logistice, înconjurate la distanță potrivită de aceste centuri de beton, care asigură fluxul și refluxul unei circulații care seamănă foarte mult cu cea sangvină. Orașele românești (în special Bucureștiul cu întârziata lui spargere spre Vest), vorbesc despre întârzieri istorice ale unui popor care nu a văzut beneficiile pe termen lung.

Să fi fugit românii într-atâta de comunism, încât să nu mai identifice solidaritatea care e necesară proiectelor comune? Să refuze interesul pentru o participare colectivă la proiecte de anvergură cum sunt, la urma-urmei, autostrăzile? Să fi ajuns într-atâta de individualiști, încât cei fără carnet sau fără mașină să fie dezinteresați și să se opună cu succes, atâția ani – unei normalități și unui progres de care am fi beneficiat toți?

Nu apucăm să tragem concluziile legate de autostrăzi, că ajungem la Auschwitz-Birkenau, lagărul de concentrare inventat de naziști în al doilea război mondial. Inițial pentru polonezi, apoi pentru evreii și țiganii din întreaga Europă, pentru dizidenții politici … Nu e un muzeu, ci un memorial: e un loc destinat generațiilor viitoare, care se vor minuna de absurdul suferinței unei epoci a urii și războiului. Blestemul polonez – acest popor care a fost sfâșiat fără milă între Marile Puteri avide de expansiune, avea să se materializeze în anihilarea lor reciprocă: rușii și nemții s-au omorât unii pe ceilalți în mod sistematic. Ne aducem aminte de Sighet – unde ura de rasă a coborât parcă o treaptă mai jos, prin inventarea urii față de intelectuali.

Seara ajungem la Schoenefeld – lângă Berlin, pentru a mai avea timp să vizităm o Biserică Evanghelică … unde Isus a fost dat jos de pe cruce, pentru ca fiecare din noi să-i putem lua locul.

Miercuri, 9 Iunie 2016

Pentru că Schoenefeld este un fel de Otopeni al Berlinului, ne e ușor să ajungem în centru – vizităm Arcul de Triumf al nemților, care se cheamă Poarta Brandenburg și facem poze cu Parlamentul (Reichstag-ul), dedicat pe frontispiciu ”poporului german” (”DEM DEUTSCHEN VOLKE”), cât să avem timp pentru a medita asupra dativului în politică: anume cui sunt adresate eforturile politicienilor (în latină – qui prodest? cui folosește?) …

Berlinul ridică probleme filosofice atât pentru nemți cât și pentru europeni, deopotrivă. De pildă – nemții, prin existența resturilor de zid își vor aduce aminte mereu de faptul că ”există o posibilă soluție ultimativă”, aceea de a fi împărțiți între marile puteri – dacă nu vor înțelege să împartă împreună cu acestea conducerea lumii în general și a Europei în special. În imediata apropiere a simbolurilor berlineze – sunt însă două momente arhitecturale propuse admirației trecătorului: Ambasada Statelor Unite și Monumentul ridicat în memoria evreilor omorâți în Europa. Într-un anumit fel, nemții sunt încă un popor ocupat. Chiar dacă zidurile fizice s-au dărâmat, mințile oamenilor se eliberează mai greu, pentru că procesul mental necesită nu numai ordine/dispoziții exterioare, ci mai ales înțelegerea pe care ți-o dă un interior mobilat de iubire pentru celălalt. Nemții au de învățat iubirea, la fel ca noi toți ceilalți.


Pe de-o parte, avem dintre aceia cărora soarta le oferă totul.

Dar, sub același cer și în același timp, trăiesc – alături de noi și mai mereu nebăgați în seamă sau luați la mișto, oameni care muncesc și trag din greu pentru a ieși din mizerie, pentru a scăpa de greu.

Pentru ei, pentru copiii lor: uite-o pe Carmen, fondatoarea unui neam nou. Pe ea, cine a romanizat-o, că vorbește atât de frumos englezește?!


Se spune (mai ales de către cei începători în ale politicii sau ale afacerilor): ”Stai să vedem, că nu știm dincotro bate vântul … să mai așteptăm un pic, să vedem, și pe urmă …”

Pe urmă, abia pe urmă, ne decidem. După ce amestecul se stabilizează și ne dăm seama cum au căzut bobii, hop și noi de partea învingătorilor. Nu de alta, dar ”familia mea, de la ’48 în Cameră … si dă-i, si luptă … neicusorule!”, funcționează și astăzi.

Suntem atât de aproape de Caragiale, pentru că și el atunci – și noi acum, ne-ntrebăm cu nesaț asupra depărtării de civilizație. Pe care, vrem-nu vrem, Europa o întrupează. Cauți civilizația – du-te acasă la ea, în Europa de Vest și apoi întoarce-te. Mai du-te o dată. Mai întoarce-te iar. Simți o diferență? O simți, pentru că ea există – totul e să nici nu disperi după ce nu-i al tău, dar nici să nu-ți dorești mai binele pentru poporul tău. Ai dreptul să suferi – asta nu trebuie să te facă nesuferit.

Poți lua la mișto pe semenii tăi – e tot o formă de educație. Totul e să nu te dai rotund, să nu te dai a-toate-știutor. Pentru că întotdeauna, e cineva mai presus de tine.

Azi m-am întrebat cu voce tare, într-o baie publică pe care-o frecventez de-o vreme, din cauza colesterolului mărit: ”Auzi dom’le, dacă o angajată obraznică a unui patron care mi-e prieten nu-mi răspunde la mailuri, ce opțiuni am?” Colegii de SPA au râs cu poftă, și au început să înșire soluții (nu prea multe, pentru că în definitiv – nu era treaba lor, ci a mea).

1. Sună-l Dom’ne pe Patronul care zici că ți-e prieten, și spune-i, să știe cum lucrează angajații lui …

2. Insistă Domnule, că în definitiv nu e nici o diferență – mai lasă-te de favoritisme de-astea, că nu mai sunt la modă …

3. Renunță băi frate, că sunt atâtea firme care au nevoie de serviciile tale – dacă zici că ești atâta de bun precum te lauzi …

4. Mai dă-i un reminder și nu ceda, că răbdarea-i o mare virtute – abia ți-o antrenezi … nu știi ce iese până la urmă …

5.  … Ai încercat să-i faci curte? Știu, ești căsătorit, dar poate așteaptă fata ceva de la tine și tu-i scrii mailuri?!?

Încet dar sigur, timpul cât ne-am îmbrăcat a trecut mai repede și viața și-a reluat cursul.

Europa a găsit breșa spre inima noastră. Am devenit mai reci, mai profesioniști, mai civilizați.

Acum avem blog – și rezolvăm problemele (inclusiv frustrările noastre de publicitari cu experiență) aici. Noroc că vântul ne arată că nu mai e cale de-ntors. În gaura pe care-am lărgit-o la Revoluție, încap astăzi valori și teme la care altădată, în comunism, nu ne-am fi gândit nici în ruptul capului! Cum să fi pus la îndoială capacitatea de discernământ a Secretarei Șefului de la BOB sau pe cea a Directorului Adjunct? Îmi aduc aminte de Tovarășa Mimi, care le făcea față simultan, și Generalului și Adjunctului … ce femeie extraordinară, pe unde-o fi?

În fine, vântul schimbării bate puternic, steagurile se-nfig întâmplător sau nu unele-ntr-altele, iar noi ne apropiem de civilizație în gând, precum Caragiale cândva – exasperat de cele două viteze ale progresului la români: încet și pe loc.

EUROPA a câștigat deocamdată partida cu România.

EUROPA a câștigat deocamdată partida cu România.


Antonio Guterres este in prezent Inaltul Comisar insarcinat cu Refugiatii – la ONU. El spunea intr-o declaratie recenta ca anul trecut, un val de aproximativ 219,000 oameni s-a abatut din Africa asupra Europei. Dintre acestia, aproximativ 3,500 au murit sau au fost dati disparuti pe drum …

Nimeni nu pleaca de bine de-acasa de la el. Nimeni nu pleaca in necunoscut cu sufletul impacat. Nimeni nu se lasa usor dezradacinat dintr-ale sale. Si totusi, aproape un sfert de milion de oameni au plecat din nordul Africii – pentru ca Malta si Italia par tangibile, pentru ca Marea Mediterana este strabatuta de corabii din timpuri imemoriale, pentru ca Europa de Vest este o alternativa pentru acest disperati ai sortii.

Cine poate interveni la ei acasa, sa opreasca valul acestei disperari, care e in stransa legatura cu evenimentele primaverii arabe de acum cativa ani?

Ce avem sa le spunem acestor frati ai nostri – noi, Esticii europeni in general, dar mai ales noi Romanii -, care am platit cu vreo trei milioane de suflete tranzitia grea si atractia fatala, in conditiile libertatii de a ne stramuta si a poftei neinfranate de a ne rezolva mai repede problemele subzistentei?

Cum sa le spunem alor nostri sa vina acasa, ca acum sunt altii, mai in nevoie decat am fost noi in urma cu 25 de ani?

Cum sa le cerem europenilor din Vest sa absoarba si sa inghita, cu liniste si calm, un nou val de imigratie … pentru ca e rolul crestinului sa deschida usa casei si sa dea de pomana – fie si numai un pahar cu apa?!

Jocul rabdarii si al nerabdarii pare ca se inteteste si nu mai e mult pana va da in clocot … pentru ca acum, in afara Estului asurzit de bombe, avem si-un Sud paralizat de neputinta!

naufragiati