brazilia(Câteva gânduri pe marginea unui interviu acordat de Glenn Greenwald blogului ”Democracy Now!”.)

Nu vă sună cunoscut termenul de suspendare (impeachement)? Ar trebui, pentru că s-a încercat de mai multe ori suspendarea Președintelui, și la noi. Luați de pasiunile momentului, nu am înțeles cât de importantă a fost exercitarea democrației de către popor, testarea ei în momentul fierbinte al depunerii primului om în stat.

Să ne înțelegem, totul pleacă de la corupție. Și probabil că este atăt de generalizată la nivel planetar, încât mințile luminate care ne conduc au ajuns să spună ”HAI SĂ FACEM CEVA!”. Se vorbește deja de mai multe tipuri de corupție – ”soft” (normală) și ”radical” (acută, cronicizată, o infecție ajunsă la maturitate) …

De ce macină corupția rădăcina – altfel sănătoasă – a democrației? Pentru că politicienii – deși aparent sunt aleși de către popor, rămân în slujba celor care le-au achitat facturile campaniei. E o regulă tristă în ultima vreme, că politicienii care au cea mai convingătoare campanie să fie aleși de popor: asta echivalează cu a recunoaște că politicianul e un produs, pe care noi suntem dispuși să-l consumăm. Bugetul de publicitate ne convinge (rețeta e simplă: mesaj țintit spre target + impresii cât mai multe) și ne trezim că am pierdut alesul chiar dacă acesta iese din primul tur.

Atunci ce speranța avem? Putem spera în aplicarea legii (THE RULE OF LAW). Rolul instituțiilor judiciare și al instituțiilor de forță ale statului e mare, cu cât corupția e mai mare. Aceste instituții se maturizează pe măsură ce legea se aplică și oamenii sprijină prin aplauze (adică prin audiențe) rezultatele acțiunilor cu mascați. Se poate (teoretic) și altfel: putem dezvolta campanii serioase la nivelul targetului expus corupției – învățându-l, educându-l. Dar asta e prevention, și probabil va ține după ce ne vom plictisi de circ. Deocamdată, circul ne place, circul face bine – avem audiență.

Care este vârsta maturizării unei democrații? O democrație tânără – e cea ”proaspăt scăpată/eliberată” de o dictatură. Brazilia își măsoară vechimea democrației din 1985, cînd s-a înlăturat dictatura militară instaurată de americani în 1964. Câte generații trebuie să treacă până la vindecare?  Contează tipul de dictatură din care se naște o nouă democrație? Diferă dictaturile militare de cele comuniste, prin evoluția democrațiilor care le-au înlocuit, sau mai importante sunt vecinătățile (geopolitica)?

Când începe tragerea la răspundere a conducătorilor politici într-o democrație sufocată de corupție? Când începe societatea civilă să se maturizeze pentru a cere socoteală celor pe care i-a votat? E nevoie de impulsuri tragice – ca cel de la Colectiv, de-acum o jumătate de an? De dezvăluirea unui scandal de corupție de miliarde? Ce pune în mișcare masele tăcute, ce bagă strechea-n turmă?

Există o legătură între pasiunea pentru etică și criza economică prelungită (recesiune)? Oare descoperim importanța binelui doar atunci când dăm de rău? Sau căutăm cauzele răului (adică de ce anume nu merg bine lucrurile) și începem să ne uităm în oglindă pentru a ne îngrozi de urâțenia chipului sluțit de falsitate, doar atunci cînd ajungem la fundul sacului?!

Ce responsabilitate revine noului val de politicieni, care ajung la putere pe baza promisiunilor de stopare a corupției? Căror riscuri se expun (conștient sau nu), pentru că va veni momentul în care vor trebui să facă compromisuri (politica nu merge fără)?!

Are dreptul justiția – într-o democrație –  să se alieze de partea ”celor buni” (adică a opoziției, de regulă),  pentru a asigura alternanța la putere?!

Cum ne dăm seama de (sau cum putem distinge între) atacurile oportuniste și încriminările adevărate? Există o foame de senzațional a mediei, o goană după prezentarea cătușelor la televizor … ce învățăm din aceasta? Nu putem învăța din bine, nu putem preveni?

Furia străzii care duce la schimbarea unui Președinte ales în mod democratic – e un semn de slăbiciune a democrației și nu de creștere a conștiinței civice a poporului. Una din regulile de aur ale democrației e exercitarea dreptului de vot. Nu ne putem răzgândi, nu putem să schimbăm regulile jocului în timpul meciului … democrația implică seriozitate.

În ce măsură sunt nemulțumirile și mai ales, nemulțumirile exprimate – rodul unor procese de maturizare internă și în ce măsură sunt ele alimentate și stimulate din exterior? Există interese de destabilizare a zonei? Cine câștigă de pe urma războiului?!…

brazilia

 


Daca o spunea in urma cu 20 de ani vreun politruc al Partidului Comunist Roman, ai fi zis ca isi apara scaunul.

Dar daca o spun astazi, in plina criza, intr-o engleza cu accent, suprapusa peste grafice colorate generate de metode statistice pe care le banuim scumpe – reprezentanti ai unui organism suprastatal ca OECD -, e limpede ca suntem tentati sa plecam altfel urechea la ceea ce ni se spune:


Se spune ca Diogene ar fi tinut o prelegere atenienilor, in care trata despre autocontrol si masura. Entuziasmati, atenienii l-au rasplatit cu aplauze si ovatii, minute in sir. “Sper sa putreziti cu totii, caci ma contraziceti prin purtarea voastra!” – le-ar fi spus Diogene …

Parlamentul european fiind zilele acestea in prim-plan, nu ma pot abtine sa observ dublura armatei de politicieni pe care batranul continent a inteles sa o constituie si sa o inarmeze … o asemenea armata costa bani grei. Ce sens are atunci discursul despre taieri bugetare, reduceri de deficite si masuri de austeritate?


… MAMA MIA! Ce supărare generală: pe medici, pe opoziţie, pe propriul partid, pe propriul popor căruia îi sugera la un moment dat: “Cui nu-i convine, poate pleca în străinătate!”… Vorbeam mai de mult despre mere putrede şi vierme – însă nu mi-am imaginat scenariul în care viermelui i se face silă de măr! Am trăit să o aud şi pe-asta, astfel încât…

… cred că ne putem întoarce astăzi la acest articol, publicat prima oară în 30 Octombrie 2009, când unii dintre noi se mai lăsau cuprinşi de febra alegerilor. Ca şi cum am fi sperat că acestea nu vor fi trucate …

Ieri, locatarul de la Cotroceni ne-a surprins pe toţi cu tonul său de abandon în interviul acordat pe tarlaua TVR-ului propriu: “Nu mă mai interesează, Doamnă! M-am lămurit asupra dimensiunilor acestor domni…” Auoleu, mi-am zis trezidu-mă din amorţeală: ce-o să ne facem fără el?!? Vorba domniei sale: “O să vedem atunci!” 🙂

“Toamnă târzie cu surprize electorale dinainte ştiute.

Criza economică şi morală a scuturat Vechiul Regim din temelii: o nouă generaţie de politicieni se naşte sub ochii noştri!

Ultimul măr putred se agaţă cu puteri nebănuite de ramura cu care s-a obişnuit în ultimii cinci ani … iar înlăuntrul lui, viermele puterii – disperat (sau poate că nu?), îşi aşteaptă noii locatori – care cu siguranţă nu vor întârzia la întâlnire (sau poate că da?)…

Vremea alegerilor – vremea întrebărilor.”


CIRCUS POSTER

Unul din motivele pentru care am optat – în 1994, să lucrez în publicitate – a fost şi acela că era un domeniu absolut nou pentru toată lumea românească, proaspăt eliberată de încorsetarea planificării „centralizate”…

În pauzele dintre două proiecte, dar mai ales pentru a ne justifica prezenţa necesară în peisajul tot mai capitalist al pieţei româneşti, am avut ca temă obişnuită de meditaţie influenţa publicităţii asupra economiei – adică modalitatea în care noi, publicitarii, ajutăm business-urile să crească, rolul şi misiunea noastră în ecuaţia afacerilor.

Azi pare a fi la modă o altă întrebare: cum afectează economia, sau mai bine/sincer spus CRIZA ECONOMICĂ, business-ul nostru publicitar…

O primă evidenţă este cea dintre oscilaţia Produsului Intern Brut (PIB) şi Evoluţia Pieţei Publicităţii. În cazul economiilor care au măsurat acest raport s-a observat o rată de 1 la 5 – dacă scade PIB-ul cu 1 procent, publicitatea scade cu 5… Cum PIB-ul României a scăzut în 2009 faţă de 2008 cu 7% – asta înseamnă că industria publicităţii s-a prăbuşit anul trecut cu cel puţin 35%, conform formulei.

De ce este publicitatea un senzor fin al economiei, e lesne de explicat. Bugetul de publicitate se constituie de obicei în funcţie de volumul afacerii: dacă acesta scade, scade şi investiţia în comunicare. (În afara acestui obicei ar trebui menţionate: lansările de produs – unde investiţia în brand din primul an, urmează să se acopere treptat, în anii următori; sau strategiile agresive ale marilor concerne/jucători, care tocmai în vremuri grele atacă agresiv cota de piaţă!)

În ce priveşte tonul general al campaniilor, anul trecut a fost în mare măsură anul promoţiilor, ele au continuat evident şi anul acesta, însă ceva mai temperat. Tentaţia de a debloca mecanismul achiziţiilor cu un „ceva extra” oferit „în plus” a fost temperată pentru că imaginea nu se poate construi trecând „dintr-o promoţie în alta”.

Se aşteaptă de la publicitate să „revigoreze” complexul mariaj al cererii cu oferta – stimulând pe prima în timp ce pune într-o lumină cât mai încîntătoare pe cea de a doua. OK, suntem aici tocmai pentru asta – dar cum putem reface încrederea cumpărătorului în „ziua de mâine”?…

O provocare majoră a publicitarilor (cât şi a marketerilor în general) va fi de a înţelege noul profil al consumatorului român, care odată cu lecţiile crizei se conturează, tot mai preţios şi conştient de propria-i valoare – la orizont! Ce şansă pentru evoluţia breslei, nu-i aşa?

Înfrăţirea cererii cu oferta