Coada la bauturi racoritoare inainteaza greu, dar nu imi fac probleme: e 20,30 – mai avem o ora si ceva pana la meci … apropo, la cat incepe, la fara un sfert sau la si jumate? Oricum, un lucru e clar, imi vine sa ma caut de pasaport si glumesc cu vecinul de rand: “Sigur nu suntem in Germania?” … nu de alta, dar sa nu ne ceara astia EURO …
E ciudat ca in jurul meu se vorbeste atata romaneasca: au venit fiecare cu iubirea lui pentru fotbal, sa se bucure de revenirea Nationalei in centrul atentiei lumii bune – jucam cu o Campioana Mondiala, Franta. Jucam ultima sansa pentru EURO 2012. Trebuie sa-i invingem, nu avem incotro!
Revad pe ecranul de deasupra bufetului golul lui Boloni, din meciul cu Italia: singurul meci de care imi aduc aminte, in care am nimerit la peluza – fara sa regret o secunda -, pentru ca am stat in spatele portii la care ungurul nostru a tras unul din cele mai convingatoare suturi din istoria fotbalului romanesc, un gol prin care Romania reusea sa invinga Campioana Mondiala, Italia …
Observ insa ca nu avansam in coada cum ar trebui – asa ca renunt la visarea nostalgica si incep sa devin atent la ce se intampla in fata. Apar tot felul de prieteni ai celor care “le tin locul”, se baga in fata, iau cu toptanul bere, apa, cartofi prajiti cu diferite arome … totul pentru ei si ai lor (Ia zi, cati suntem?) Motiv de sarbatoare, motiv de cheltuiala.
Apuc sa imi iau un pahar de apa si ma grabesc spre sectorul 122 al Peluzei 1 – Nord.
Premierea Capitanilor imi arata din nou cat de mult il iubim pe Hagi.
Imnurile se canta frumos, lumea aplauda.
Ne grabim sa inceapa, rateaza Goian in minutul 3.
Apoi, pana la faza meciului – in care Ribery se rasuceste si croseteaza doi aparatori – nu mai e nimic important.
Gazonul arata la sfarsit ca dupa bombardament – gustul amar din fiere se revarsa in fluieraturi si huiduieli. Din nou, dupa valuri mexicane, aplauze, ovatii si incurajari, esuam lamentabil fara puterea de a aplauda, si atat.
0-0. Un egal care ne-ar fi putut bucura – Franta are valori individuale mult peste ale noastre. De ce nu simtim bucurie dulce in varful limbii, ci amareala de papadie chelita de prima pala de vant? Explicatia e mult mai simpla decat am crede: un egal nu e onorabil atunci cand se obtine tragand de timp!
Gazonul obosit dupa un egal care ar fi putut fi istoric ...
