Drama omului – dacă am citit eu bine în introducerea lui Friedrich Nietzsche la Genealogia Moralei (1887) este aceasta: deși poate fi definit ca ființă cunoscătoare, căci e posedat de a cunoaște toate cele din jurul său, omul nu poate ajunge la cunoașterea de sine-însuși.

Din demonstrația care urmează afirmației, am reținut că pe drumul vieții ne întâmpină multe întâmplări – noi ne ciocnim de ele, iar ele ne înțelepțesc doar până într-un punct, care nu aparține unei limite absolute …

Hotarul nu se închide după o întâmplare ce tocmai ni s-a petrecut, ci în aceeași măsură, acest limes interior e făcut să dureze numai până la următoarea întâmplare …

Aceasta să fie oare capacitatea noastră de life-long-learning?

Trag din cele de mai sus, aceste două concluzii:

(1) sinea noastră se protejează de cunoașterea întâmplătoare;

(2) sinea noastră nu se descoperă în fața cunoașterii senzoriale sau raționale, ci doar în fața altui mecanism, acela al cunoașterii revelate

Duminică binecuvântată!

Friedrich Nietzsche

 

 

 


Știm că disprețul este de fapt o formă periculoasă de judecată: odată cu afișarea lui, devenim mai mici sufletește. E o formă de îndepărtare, de autoizolare într-un turn de fildeș, unde ne adormim conștiința condiției noastre de muritori. Ori, tocmai aici e frumusețea construcției acestei lumi: egalitatea noastră nu vine din drepturile câștigate prin te-miri-ce revoluție socială sau tehnologică și nici măcar din moștenire, ci din poziția perfect egală pe care o avem pregătită cu toții – și noi cei încă vii, și cei dragi ai noștri, trecuți la Domnul – în Ziua Judecății, atunci când va veni.

Așadar – să ținem departe de noi orice formă de dispreț, să ne ferim a judeca pe fratele nostru și să privim în jur, la ceea ce se întâmplă în lume, punând toată încrederea și chemând cu  rugăciunile noastre lumina adevărului pentru a înțelege freamătul acestor zile.

Suntem la începutul Postului Mare – și nu putem să nu ne întrebăm de unde panica aceasta indusă, de unde campania aceasta (în ea însăși molipsitoare), că vom fi răpuși în curând de un virus nou, pe deasupra și … încoronat?! Întreb un prieten, medic. Îi spun: Iartă-mă că te deranjez cu o întrebare banală, dar care este diferența dintre gripă și viroză? Îmi place de prietenul meu, și pentru că îmi cunoaște bine nivelul de inteligență (mă bătea la șah), și îmi explică așa, cu răbdare: ”Gripa e o formă de viroză, generată de virusul gripal de tip A și B și de virusul de tip parainfluenta” … ”iar viroza poate fi în mai multe locuri – de pildă, abdominal ” … Adică și gripa, tot un fel de viroză, îmi spun. 

Prietenul meu doctorul, are timp pentru mine. Înainte să ne luăm rămas bun, îmi spune o povestioară plină de haz, pe care o redau aici, fiind spumoasă!

Cică o Familie de Români se întorcea zilele acestea, cu mașina proprie, de la schi, din frumoasa Italie, dintr-o renumită stațiune din Munții Dolomiți – așa-numita regiune Alto Adige (pentru italieni) sau Süd Tirol, (pentru austrieci) … 

Sunt opriți la graniță, și întrebați de unde vin. Tatăl răspunde: 

Din Italia … 

Alerta s-a declanșat imediat. Turiștii sunt invitați să coboare, sunt poftiți într-un birou pentru o discuție mai amănunțită, cu șefii. 

Bună ziua, am înțeles că veniți din Italia … zice, din spatele unei măști de protecție, unul dintre inspectorii vamali. 

Da … vine din nou, confirmarea. 

Dar de unde, din Italia? … 

Omul, pe fază – înțelegând unde bate polițistul -, zice, plusând ca la poker, pe o soluție de tip cacealma (sau ”all-in” – atunci când joci totul pe-o carte): 

Din Tirolul de Sud … 

Mirarea se manifestă în tăcere, sub mască. Nu se vede mai nimic din felul în care gura, prin mimică, își exprimă neștiința. Orgoliul știe să ascundă, ignoranța știe să se auto-menajeze, experiența a învățat ”organul” să nu se expună, inutil. Izolarea perfectă e atunci când nu riscăm nici o întrebare suplimentară … 

Ah, din sud … 

Și, cu o răsuflare ușurată, polițistul vamal dă o rezoluție favorabilă acestui caz: 

Atunci e ok, puteți trece

Râd. Dar prietenul meu doctorul, de care nu am timp să mă bucur atâta cât aș vrea, pentru că ne despart – vezi bine – câteva sute de kilometri și mai ales … coroana Munților Carpați (deh, avem și noi, românii, o coroană care ne-a protejat prin veacuri ființa națională – și iaca, sunt bune și coroanele la ceva), îmi zice să mai aștept un pic, că mai e și o a doua parte a poveștii. Ascult, cu nerăbdare …

Ajunge în fine Familia de Români, acasă. Se întorc cei mici la Școală – și copiii, ca după vacanță – că tu pe unde-ai fost, că altul ce-a mai văzut, altul cu ce se mai laudă … Și natural, minunățiile Dolomiților nu puteau rămâne … nepovestite! Acum – nu avem de unde ști dacă românul s-a născut trădător sau s-a format astfel în vremea prigoanei comuniste, cert este că unul dintre colegi a alertat pe Doamna Profesoară, aceasta a anunțat conducerea Școlii, care l-a trimis direct și imediata acasă, pentru două săptămâni, pe micuțul lăudăros. În izolare, la domiciliu. Și el, și toată familia lui…

Oare s-or da prime pentru raportarea acestor cazuri de … posibili purtători de coronavirus?, mă întreb ascultând pe prietenul doctor, când de-o dată, gândul îmi fuge la o altă temă care mă frământă serios.

E vorba de comunicatul Bisericii Române. Da, acela de ieri seară, cel cu interzicerea pupatului icoanelor și cu lingurița proprie – sau cea de unică folosință – la primirea Sfintei Împărtășanii.

Doamne, iartă-ne! Am ajuns să Îți cerem cu voce tare, să iei în seamă socotelile noastre, pentru că avem așteptări bine definite și suntem nerăbdători să le împlinim. Ori, noi socoteală vom da, nu vom cere! Și o vom da, atunci când când vom fi chemați – urmând principiul fundamentalei egalități a celor vii și a celor morți – în fața Scaunului Măririi Tale, despre felul cum am folosit fiecare, darurile primite!

În afară de legi și regulamente, avem așadar nevoie de repere (morale), de raportare (a noastră, la Creator) și de raporturi (normale, de pace și bună înțelegere – cu frații noștri). Nu trăim singuri, nu putem fi (rămâne) izolați, creștinismul este o religie a iubirii aproapelui!

Dar să nu ne pierdem umorul și buna dispoziție! Și mai ales, să folosim din plin bunul simț: dacă ești bolnav, stai acasă, pune igiena pe primul plan, ia distanță firească față de cel care tușește, și celelalte …! 

Ieri seară, la jurnal, ascultând dispozițiile Bisericii Române pentru noi credincioșii, cărora ne-a vorbit așa, ca să o înțelegem și să o ascultăm, nu am judecat și nu am ascultat cu superioritate…  Ci m-am îngrozit pur și simplu de sensul grotesc și formele hâde ale exagerărilor noastre. Le-am consemnat aici, pentru că altfel, serios vă spun: aș fi preferat să le trec cu vederea … Dar se pare că așa e în pandemii: testăm sistemul social, economic, politic dar și … bisericesc, din care facem parte!   

(Scrisă în București, în autoizolare – dar cu promisiunea unui antivirus recent reînnoit pe computerul de uz personal, in ziua suplimentară a anului bisect 2020)

lingurite de unica folosinta

Aviz – jucătorilor pe Bursă: urmăriți evoluția prețului lingurițelor de unică folosință … 


Cum stabilim de partea cui este adevărul? 

Hai să luăm un caz – greu-spre-imposibil, pentru că este din medicină și chiar nu suntem pregătiți pentru înțelegerea profundă a cauzelor producerii fenomenelor anatomo-patologice, nu avem nici studii de specialitate și îi respectăm prea mult pe medici pentru întregul lor efort cognitiv, depus pe parcursul unei vieți … pentru a face binele concret, palpabil: ce e mai presus de vindecarea și alinarea durerilor fizice?!

Tentați așadar de coronavirus și aflând surprinși că banalul spălat pe mâini pare să fie din nou la modă, vom recunoaște că strănutul, când îl auzim în jur – are deja alte conotații, simțim altfel pericolul care pândește la tot pasul. Tot mai mult se vorbește de izolare (carantină, dacă dai semne de boală) și autoizolare (izolarea la domiciliu, dacă ai fost în zone unde s-au semnalat cazuri) …

Se numără paturile de spital și ajungem la concluzia că multul va fi în curând prea puțin, dacă e să vină (și) peste noi, năpasta. După cum îi spune numele, pandemia (de la pan tot și demos – popor) – va ajunge, în cele din urmă, din urmă (sic!), pe toată lumea. Apoi, urma turmei va fi scăpată, desigur – de un nou vaccin antigripal, evident, îmbunătățit. Și tot așa …

Biblia ne oferă multe expresii memorabile, care ne pot ajuta în surprinderea adevărului zilnic. În cazul de față, pentru că tot vorbim de carantină și izolare, cred că se potrivește foarte bine o replică a Arhanghelului Mihail, pe când se lupta cu diavolul pentru trupul lui Moise (cf Iuda, 1:9) – ”Să te certe pe tine Domnul!” – în sensul în care să te pună în limitele tale, să nu mai crești, să te răpună prin limitare, prin identificare și demascare, Domnul Cel Atotputernic!

A defini răul este începutul obligatoriu a limitării puterii sale, în special a aceleia de a se propaga în lume, contaminând și îmbolnăvind pe cei sănătoși – transformându-i în unelte ale răului. Dar nici măcar după ce ajungi să-l cunoști prin îngrădire, nu ai dreptul (în creștinism) să-l judeci pe aproapele tău, aflat în suferință. Ci mai bine îți este ție să-l compătimești, să-l ajuți să treacă prin durerile care i-au cotropit sufletul și trupul. Creștinii au așadar o condiție asumată, care nu le e permisă spre laudă, anume iertarea profundă, iertarea din tot sufletul (da, și a dușmanului, mai ales!), pentru a ajunge la practicarea iubirii.

Pentru diavol, a nu se mai propaga în lume, din porunca lui Dumnezeu (și nu din slaba mea voință!) – este o condamnare suficientă. Dar dacă ne propunem, în lipsa unei minime decențe, să vrem noi a face vizibilă dreptatea și adevărul, asta deja se cheamă să grăbești cursul istoriei. Să cauți vaccinul pentru a câștiga bani din vânzarea lui. Iar din acest orgoliu de a scrie noi înșine istoria, din această lăcomie a câștigului necuvenit, pentru că este pe seama suferinței semenilor noștri, vom chema în cele din urmă, Apocalipsa, asupră-ne …

Tentatiile Sfantului Anton

Salvador Dali este unul dintre artiștii preocupați de redarea tentațiilor Sfântului Anton …

 

 


Timotei Cipariu

Pentru Timotei Cipariu, părintele lingvisticii românești, limba română era sfântă.

Idealul acestui mare cărturar patriot era ca frații să ajungă la unitatea limbii literare. Înțelegea că idealul unității politice nu ar fi durabil, dacă nu vorbim aceeași limbă, înțelegând totodată că o unitate profundă stă pe orginea comună … e chiar sensul (destinul) nostru, ancorat în trecutul Imperiului roman, în latinitatea orientală …

El vedea limpede pericolul ce pândește un popor atunci când nu-și (re)cunoaște și nu mai acordă atenție rădăcinilor lingvistice din care se trage, când din ignoranță sau admirație servilă pentru alți stăpâni vremelnici, e gata de trădarea supremă, căzând în uitarea de sine – …

Să-i ascultăm cuvintele, așa cum le-a rostit în Cuvântul inaugural al Asociațiunii pentru literatura și cultura poporului român (1861):

”… însă decât moartea naturală, mai este moarte și mai cumplită pentru om: sclavia, despărțirea de ai săi, și mai presus de toate, simțul unei ruini naționale …

… să nu trădăm cea mai scumpă ereditate: limba românească!”

Ce lecție mai frumoasă, ne oferă scumpa noastră limbă românească, decât originea latină a creștinismului nostru? Originea latină, tradiția Romei – în Biserica Română, ne arată că poporul român s-a încreștinat înainte de epoca barbară a slavilor migratori:

Dumnezeu = Dominus Deus

Biserica = basilica

Cruce = crux

Cuminecătură, cuminecare = communio, communico (a împărți aceeași cauză!)

Sfânta Scriptură = Sancta Scriptura

Sărbătoare = servare

Păresimi = quaresima

Rugăciune = rogatio

Păgân = paganus

Închinare = inclinatio

Paști = Paschae

Înger = Angelus

Așadar să reținem, împreună cu un alt mare cleric greco-catolic, bun cunoscător al istoriei neamului, Dr Augustin Bunea: nota esențială a ritului este limba! 

Și să medităm din când în când la Roma, ca Mamă a noastră …

Augustin Bunea

 

 


reflections

Dacă religia s-ar retrage mâine din societate, pentru că oamenii ar decide în unanimitate că au nevoie doar de un sens tangibil, material – iar sensul lumii de dincolo (si deci al metafizicii) nu le-ar mai fi de vreun folos, probabil ne-ar rămâne un gol în inimi – sau mai bine spus, un gol în locul sufletelor, ce ar avea forma unei inimi – ce ni s-ar umple cu ideologie – cel mai probabil o formă de nihilism ce ne-ar duce încet dar sigur, dpre anarhie …

Comunismul dictatorial nu cred că va mai reveni vreodată pe aceste meleaguri și sper că suntem de acord că ar fi scârbos de-am revedea, fie chiar și numai prin ochii strănepoților nepoților noștri, un pitic bâlbâit, cocoțat în funcția de mare preot al națiunii carpato-danubiano-pontice, făcând promisiuni mesianice unui popor înfometat și înfrigurat, cu liberul arbitru suspendat de teroare și care s-ar considera salvator al omenirii, …

Cel mai dureros va fi că după ce-am pierdut pe Dumnezeu care este principiul unității noastre, vom observa că nu mai avem orientare, nu mai știm încotro să ne îndreptăm pașii, că am renunțat la traseul cărarii de munte fiindcă ni se părea greu, iar acum rătăcim pe câmpii, asaltați din toate părțile de un orizont care se îndepărtează de noi, care ne refuză atingerea …

Vom înțelege că am renunțat la convenția unui Bine care ne atrăgea, fiindcă este parte constitutivă din noi înșine.

Vom fi neliniștiți fără să știm ce ne lipsește.

Vom cădea în apatie, plictisiți și îngreunați de materialitate. 

Până vom înțelege că principiile morale sunt parte din formarea noastră, condiție a existenței noastre, ne vom duce traiul indecent într-o lume fără obiceiuri unde vom fi înconjurați de o puzderie de secte …

Vom observa cum fiecare devine un predicator al propriei cauze, nemaiascuștându-ne unul pe celălalt,  în competiție fiind pe resursele materiale,  vom urla să convingem, să atragem atenția, vom constitui grupul nostru propriu, gașca de cartier

Vom deveni tot mai străini, mai neîncrezători, și vom ajunge să râdem de promisiunile celuilalt – pentru că vom ști că nu mai există, de mult de tot, din evul mediu, cuvânt de onoare. Fiecare va fi pentru el, iar omul se va integra perfect în natură … dar nu în sensul armoniei – ci al lui homo homini lupus

Problema care nu va putea fi rezolvată – va fi aceea a locului rămas gol din inima noastră: sufletul nu va putea fi înlocuit cu vreun alt ingredient artificial ce s-ar găsi  de vânzare în galantarul consumismului capitalist. 

Pentru că istoria ne oferă exemple și modele, am ales pentru analiza și reflecția acestor zile, un text pe care-l simțim de actualitate, pe care am dori să-l comentăm împreună, pentru a-l înțelege mai bine. Acest text s-a născut din șocul produs de Revoluția Franceză asupra societății engleze, și exprimă reflecțiileunui anume Edmund Burke, publicate în 1790, la Londra – sub forma unei scrisori …  (sublinierile ne aparțin).

Textul integral:

Edmund Burke Reflections on the Revolution in France

 

I flatter myself that I love a manly, moral, regulated liberty as well as any gentleman of that society, be he who he will; and perhaps I have given as good proofs of my attachment to that cause in the whole course of my public conduct. I think I envy liberty as little as they do to any other nation. But I cannot stand forward and give praise or blame to anything which relates to human actions, and human concerns, on a simple view of the object, as it stands stripped of every relation, in all the nakedness and solitude of metaphysical abstraction. Circumstances (which with some gentlemen pass for nothing) give in reality to every political principle its distinguishing color and discriminating effect. The circumstances are what render every civil and political scheme beneficial or noxious to mankind. Abstractedly speaking, government, as well as liberty, is good; yet could I, in common sense, ten years ago, have felicitated France on her enjoyment of a government (for she then had a government) without inquiry what the nature of that government was, or how it was administered? Can I now congratulate the same nation upon its freedom? Is it because liberty in the abstract may be classed amongst the blessings of mankind, that I am seriously to felicitate a madman, who has escaped from the protecting restraint and wholesome darkness of his cell, on his restoration to the enjoyment of light and liberty? Am I to congratulate a highwayman and murderer who has broke prison upon the recovery of his natural rights? This would be to act over again the scene of the criminals condemned to the galleys, and their heroic deliverer, the metaphysic Knight of the Sorrowful Countenance.

 

When I see the spirit of liberty in action, I see a strong principle at work; and this, for a while, is all I can possibly know of it. The wild gas, the fixed air, is plainly broke loose; but we ought to suspend our judgment until the first effervescence is a little subsided, till the liquor is cleared, and until we see something deeper than the agitation of a troubled and frothy surface. I must be tolerably sure, before I venture publicly to congratulate men upon a blessing, that they have really received one. Flattery corrupts both the receiver and the giver, and adulation is not of more service to the people than to kings. I should, therefore, suspend my congratulations on the new liberty of France until I was informed how it had been combined with government, with public force, with the discipline and obedience of armies, with the collection of an effective and well-distributed revenue, with morality and religion, with the solidity of property, with peace and order, with civil and social manners. All these (in their way) are good things, too, and without them liberty is not a benefit whilst it lasts, and is not likely to continue long. The effect of liberty to individuals is that they may do what they please; we ought to see what it will please them to do, before we risk congratulations which may be soon turned into complaints. Prudence would dictate this in the case of separate, insulated, private men, but liberty, when men act in bodies, is power. Considerate people, before they declare themselves, will observe the use which is made of power and particularly of so trying a thing as new power in new persons of whose principles, tempers, and dispositions they have little or no experience, and in situations where those who appear the most stirring in the scene may possibly not be the real movers.