Ce putere de imaginație să fi avut primii oameni, în depărtata epocă numită ”a pietrei”, pe care ne-o amintim prin uneltele ce dovedesc natura muncii și raporturile cu pământul: vânătoare, pescuit, cules de plante și îmblânzire de fiare … și cum au ajuns a-și imagina existența unei lumi ”paralele”, pe care au situat-o ”dincolo” de ceea ce puteau cuprinde cu ochii, ”dincolo” de ceea ce puteau măsura? Cum au inventat oamenii începuturilor infinitul sau nemurirea, dacă în preocupările lor nu intrau filosofia și matematica? Și cât a fost nevoie să privească Cerul și stelele, să măsoare distanțe și să aștepte ploi … pentru a înțelege succesiunea anotimpurilor și a căuta să afle rostul lumii, sensul vieții?
Finitul era, la începuturile umanității – și a rămas și astăzi! – numai parțial cognoscibil și în mod necesar, trebuia să se lasă cuprins de infinit, atunci ca și acum, pentru a-și afla un sens. Cel mai mare specialist într-un domeniu oarecare, va recunoaște spre finalul carierei că a ajuns să … ”știe totul despre nimic”, și va lăsa în seama generațiilor viitoare să afle restul de adevăr, să descopere și să consemneze continuarea.
Dacă îmi este permis optimismul (în contextul superficialității și al grabei fără pervaz al lumii de azi), putem înțelege istoria ca muncă în echipă, scrisă între generații. O istorie a mijloacelor de comunicare în masă (Giovanni Giovannini) poartă chiar acest titlu inspirat – ”De la Silex la Siliciu” și împreună cu întrebarea ”ce datorăm străbunilor din neolitic?”, putem asuma și pe aceasta, ceva mai actuală: ”ce datorăm bunicilor și părinților noștri?”
Infinitul – definit ca univers etern, e într-atâta de vast, încât nu poate fi măsurat (cuprins) cu puterile minții omenești. Totuși, vorbind despre El, ne este dat să-I simțim existența: astfel, se întâmplă astăzi la fel cu noi, cum se va fi întâmplat oarecândva și cu strămoșii noștri.
Singură, Credința în Adevărul care nu se schimbă după mersul vremurilor – e aceea care permite comunicarea între generații.
Prezentul e oarecum îngăduitor când lasă minciunii o portiță de a co-exista cu Adevărul, însă eternitatea e mult mai puțin permisivă: minciuna nu are cum trece testul instanței supreme. Lumea, așa cum o vedem la tot pasul: trecătoare și schimbătoare, se transformă mai întâi în istorie (care descoperă cele mai adânci secrete), și care apoi, la rândul ei, este înghițită în necuprinsul universului – zgomotul faptelor se topește în cele din urmă în liniște, cea care armonizează și împacă, dând un sens drumului ce pare unora frânt iar altora, o trecere.
Existența eternității o presupunem si o experimentăm, în același timp. O putem demonstra logic, și ne putem raporta fizic la ea, mai ales atunci când medităm asupra morții (vezi in Wikipedia articolul ”Memento mori”).
Punctul comun al generațiilor care s-au succedat în istoria omenirii, eternitatea, nu se revelează ca scop în sine, ci în perenitatea unor valori recunoscute universal. Preocuparea pentru nemurire nu câștigă cu adevărat atenția noastră, dacă nu învățăm să ne concentrăm fiiința asupra sufletului, singura parte din alcătuirea noastră care e îndrituită și poate căuta să aspire la Cer.
Iar felul sufletist și însuflețit (entuziast) prin care privim lumea cu sufletul, ne va apropia de străbunii noștri, permițându-ne, în cheia respectului față de Adevăr și a recunoașterii suferințelor lor reale, dialogul fecund cu cei care ne-au precedat.
Ce cadou mai frumos, de Sfintele Sărbători ale Paștelui Domnului – decât să ne reamintim, în Familie, de un moment al reciprocei îmbărbătări în credință pe care Bunicii noștri, preoți în clandestinitate – Alexandru și Marian, ne-au lăsat-o pentru ca noi să gustăm astăzi din valoarea nemuritoare prin care adevărata prietenie a întărit în vremea prigoanei, sufletele încercate în credință?
Drumul dintre Scylla și Carybda – la care se refera PSS Cardinal Alexandru Todea în felicitarea de Sfintele Paști ale anului 1980, către un fost coleg și prieten al Seminarului Teologic greco-catolic din Blaj, semnifică dilema drumului strâmt al rezistenței în prigoană. (din Arhiva Familiei Pr Marian Boian)
