Suntem in anii fierbinți 1848 – 1849. Națiunea Română din Transilvania, de ambele rituri: atât cel ortodox, cât și cel greco-catolic, își dă întâlnire la Blaj: președinții Marii Adunări Naționale sunt Episcopii Ioan Lemeni și Andrei Șaguna – ei se prezintă îmbrățișați în fața unei mulțimi care pentru prima oară în istoria ei modernă, trăiește botezul libertății, în sensul descoperirii demnității naționale, prin însușirea unor argumente teologice, demografice și istorice.

Evenimentele zilelor de 3-5 mai, desfășurate pe Câmpia Libertății sunt consemnate de Timotei Cipariu – Redactoriu prim. repundiatoriu – in Organul Luminării (a se citi integral numărul festiv datat 12 Mai 1848).

Blajul avu a sale trei zile Organul Luminarii

Despre importanța orașului Sibiu și activitatea revoluționarilor români – vă invit să citiți acest articol. E de asemenea important să reținem data de 11 martie 1849, dată la care trupele maghiare conduse de experimentatul general polonez Joseph Bem, cuceresc Sibiul si pun pe fugă armata austriacă, corpul militar rus precum și pe mulți români ardeleni. Retragerea masivă are loc spre Țara Românească în a doua jumătate a lunii martie 1849 (părintele Bourza o numește România).

Întrucât pagina de jurnal pe care o publicăm astăzi, pomenește – între alte referiri la ”muscali” – și numele unui general rus pe care din păcate nu l-am putut deocamdată identifica (Hasfort), am căutat să ne documentăm asupra generalilor armatei rusești, pe care țarul Nicolae I i-a însărcinat cu reprimarea mișcării revoluționare în Principatele Române. În acest sens, îi considerăm în primul rând pe generalii Alexander von Lüders si pe Alexander Osipovici Duhamel.

Influența Rusiei țariste se explică prin aceea că ea devenise putere protectoare a Principatelor după Tratatul de la Adrianopol (1829) și se manifesta prin Regulamentele Organice după adoptarea acestora ca prime Constituții (în 1831/1832).  Despre rolul consulilor rusi și supunerea gospodarilor față de politica țarilor (așa se autointitulau domnitorii pământeni, și încă orgolioși deși fuseseră reduși la rang de simpli administratori) – am găsit acest material despre domnitorul Mihail Sturdza interesant util pentru înțelegerea raporturilor din epocă …

Așadar, suntem în a doua jumătate a lunii martie 1849 – iar tânărul de 17 ani Teodor Valerian Bourza, școler al cărui curriculum școlar a fost abrupt întrerupt, este martorul retragerii revolutionarilor români transilvaneni, in Țara Românească:

(din pagina anterioară de Jurnal) … la ocuparea Sibiului de magyari, prin bubuitul tunurilor am ajuns la Resinariu (Rășinari, nn) și de-acolo, cu preoții din loc, prin munții cei groaznici cu omăt și furtuni neimaginate in trei zile, cu periclitarea vieții, am trecut în România coborând în satul cel dintâi Voineasa, aici un post de muscali ne-au arestat iar dimineața venind pentru fiecare din noi …

 

( :6: )

… pentru fiecarele dein noi câte unu calu pe carii erau asiedate numai nesce siele simple de lemnu, si deolature numai provediute cu câte o scara de lemnu atarnate cu unele sfore de atia, – in modulu acesta amu fostu transportati pana la Calamanesci – deunde mai departe nea incarcatu in nesce carutie micutie in carele abia incapeamu doua persone, de fiecare cărutiu erau prinsi patru cai si Surugiulu* atâtu de cumplitu ai mâna,  câtu sarea tiribomba** cu noi totu câtu colo; era unu ce siodu***, ca: de dimanetia ninsesa pucintelu si topindusa mai tardiu sa facusa o mocirla, carea nea fostu stropitu ca candu amfii fostu tavaliți in o balta de mocirla – Astfeliu formati am adjunsu in Rimnicu. Aici sera amu fostu presentati la Generariulu muscalescu Hasfortu carele dupace nea cercatu manile fie caruia dein noi nea demisu, – Cuartire nu era sa capatamu caci totu era plini de Ardeleni, sa feresca Domnulu Santu de noptea aceia ce o amu petrecutu in unu Diversoriu ordinariu****.

Dimanetia candu cugetamu ca suntem liberi, ne pomenim cu unu patronu de muscali, cerii ne petrecură in o casa gola, si ne puseră sub paza; – aici curendu adusesa pe Balasiesculu, Brote s.a. până sa umplutu casa, – si in cursu de trei septimani, noptea totu unulu câte unulu ia transportatu la Bucuresci, mai in fine ramanendu numai Domnulu Cipariulu cu mine, neau eliberatu si pe noi unde amu si petrecutu Serbatorile pasceloru – apoi numai amu mersu la Bucuresci, si acolo la Hanulu gabroveniloru***** amu sediutu pana catra tomna, candu era suprimata revolutiunea magyara – Atunci amu venitu la Sabiu si audindu ca pe la Mediasiu moru cumplitu de cholera, amu grabitu numai decâtu a Casa, sami vedu pe Tatalu meu, dar dorere amara! In diua precedenta de adjungerea mea acolo era deja inmormentatu. – Amu reintorsu curendu la Sabiu, deunde Domnulu Cipariu in calitate de deputatu a mersu la Vienna, si io amu remasu ca adjutatoriu in Ospataria lui Savu Lobontiu dein curtea Mediasiului pana catra primavera ( a. 1850 ) candu amu auditu ca la Brasiovu sa frequentedia Scolele gymnadiali – miamu scosu dela Gubernu fundatiunea, si am mersu la Brasiovu togma pe candu sa incepea semestrulu alu doilea, – Directorele Kovass era sanuma cuprindia dar vedindumi Ordinatiunea guberniala, na mai disu nemica – fostulu meu …

Note și noțiuni de vocabular (și cultură generală):

* surugiul era vizitiul care conducea călare pe unul dintre cai, un poștalion, o trăsură sau – în cazul de față, o căruță micuță, o glumă de vehicol …

**tiribomba era un aparat folosit prin bâlciurile din vechime, consta într-un ciocan care trebuia să nimerească o capsă pocnitoare … dar se referă și la călușei.

***șod – însemna nostim, hazliu ”a fi pus pe șoadă”/pus pe glume (părintele, cum am văzut face haz de necaz)

****Diversoriu ordinariu – cuvânt preluat din latină, desemnează un han unde se ”deversa scursura”, loc cu faimă rea în literatura latină veche …

*****Hanul Gabrovenilor – aici povestea hanului recent renovat.


Anunțăm reluarea publicării Jurnalului inedit al Parintelui greco-catolic Theodor Valerian Bourza, preot greco-catolic in Șaroș (manuscris datat 1869), pe care l-am moștenit din arhiva Părintelui greco-catolic Marian Boian. Am reușit să cooptez în acest proiect editorial pe Domnul Inginer Florin Boian, care ne va ajuta foarte mult, la transcrierea textelor (paginile vor fi scanate si transcrise rând pe rând, încercăm să păstrăm și să vă încântăm cu farmecul limbii române de atunci …)

Proiectul acesta îl gândim ca pe un prilej de cunoaștere a propriei noastre istorii, atât a celei politice cât și a celei bisericești – căci fără aceasta din urmă, avem convingerea că nu putem înțelege pe cea dintâi.

Poate și mai important, este faptul că în jurul acestui proiect – prin intermediul părții bune a internetului – am ajuns să cunoaștem și să ne împrietenim epistolar cu pasionați de istorie, cum este Domnul Nicolaie N Nedelcu – autorul volumului ”Istorie Dumbraveana” dar si a unor profesori care ne ajută – și sperăm că ne vor ajuta – în descifrarea tainelor propriului nostru trecut (mă refer la intervenția Domnului Profesor Cornel Sigmirean din Târgu Mureș dar întrebări vor mai fi, cu siguranță).

Tuturor celor ce ne susțin, se cuvin mulțumirile și recunoștința noastră!

X

X                 X

Să reluăm pentru început, ideile principale.

Theodor Valerian Bourza s-a născut la Mediaș, în anul 1831 și a fost botezat de tatăl său – învățătorul Feodor Bourza, în rit greco-catolic, în 18 Octombrie. În vârstă de 38 de ani, ajuns paroh în Șaroș, începe a scrie un rezumat al istoriei Parohiei Șaroșului, un Libel. Acest ”caiet” (cum i-am spune noi astăzi), are: la interior 180 de pagini numerotate + 2 nenumerotate, formatul 16 x 20 cm, coperțile cartonate. În interior, scrisul părintelui se așterne într-un stil caligrafic pe care-l privim cu admirație și respect …

Jurnalul lui Theodor Valerian Bourza

Jurnalul Părintelui Teodor Valerian Bourza, preot greco catolic din Ardeal, datat 1869 (Coperta 1, scanata). Din arhiva Parintelui greco-catolic Marian Boian.

 

Primele două pagini, intenționat nenumerotate dar atent încadrate într-un chenar perfect, sunt în fapt un ”Cuvânt înainte” adresat cititorului – în care părintele explică demersul său și ne face curioși pe noi cei de azi, care mai dorim să știm câte ceva din trecutul autentic, din felul de a fi, de a vorbi, de a se justifica, de a consemna faptele și de a fi ordonați cu cele din jur și cu sine … într-un cuvînt, din preocupările celor ce ne-au precedat.

Introducerea o puteți (re)citi aici:  (a) Amate lectore … si apoi, aici (b) Dupa ce vei ceti Libelulu acesta

Încercăm să ne ținem de metoda următoare: o pagină de jurnal (a Părintelui) = o postare (de-a noastră, pe blog).  Fiecare postare are ca titlu primele cuvinte ale paginii respective. Ne-am gîndit ca transcrierea să o lăsăm în exprimarea vremii de atunci. Avem convingerea că e plăcerea cititorului pasionat să descopere nuanțele, dar uneori – din bucuria propriilor descoperiri, comentăm prin note de subsol si prin introduceri care sperăm să nu deranjeze cititorul, iar dacă este cazul – se poate face abstracție.

Timpul dedicat unei cercetări adecvate nu este (din păcate!) unul foarte generos, dar curiozitatea ne împinge să aflăm diferite lucruri ale veacului al XIX-lea transilvan, care sperăm – ne vor bucura nu numai pe noi. Dacă împărtășim gândurile proprii cu cititorii noștri, atunci să afle că-i invităm să participe cu propriile lor interpretări și întrebări!

După cele două pagini introductive, am publicat până în prezent (20 Iulie 2019), următoarele 5 pagini:

(1) Inceputulu Parochiei graeco-catolice a Siarosiului

(2) … in nesce protocoale vechi ale satului

(3) … și noaptea, pe două care aducându-o

(4) … In timpul revolutiunei maghiare (1848-1849)

(5) … cand am inceputu io a invetia cetire si scriere

Povestea a ajuns în momentul în care Părintele Theodor Valerian Bourza părăsește Sibiul (ocupat de insurgenții maghiari conduși de generalul polonez Bem in data de 11 martie 1849) și se refugiază împreună cu Timotei Cipariu în Țara Românească. Continutul paginii (6) am programat-o pentru ziua de maine.

Vă doresc tuturor o seară de Sfantul Ilie plină de haruri de la Bunul Dumnezeu!

 

 

 

 

 

 


Felicitare de Sfintele Pasti (1980)

Ce putere de imaginație să fi avut primii oameni, în depărtata epocă numită ”a pietrei”, pe care ne-o amintim prin uneltele ce dovedesc natura muncii și raporturile cu pământul: vânătoare, pescuit, cules de plante și îmblânzire de fiare …  și cum au ajuns a-și imagina existența unei lumi ”paralele”, pe care au situat-o ”dincolo” de ceea ce puteau cuprinde cu ochii, ”dincolo” de ceea ce puteau măsura? Cum au inventat oamenii începuturilor infinitul sau nemurirea, dacă în preocupările lor nu intrau filosofia și matematica? Și cât a fost nevoie să privească Cerul și stelele, să măsoare distanțe și să aștepte ploi … pentru a înțelege succesiunea anotimpurilor și a căuta să afle rostul lumii, sensul vieții?  

Finitul era, la începuturile umanității – și a rămas și astăzi! – numai parțial cognoscibil și în mod necesar, trebuia să se lasă cuprins de infinit, atunci ca și acum, pentru a-și afla un sens. Cel mai mare specialist într-un domeniu oarecare, va recunoaște spre finalul carierei că a ajuns să … ”știe totul despre nimic”, și va lăsa în seama generațiilor viitoare să afle restul de adevăr, să descopere și să consemneze continuarea.

Dacă îmi este permis optimismul (în contextul superficialității și al grabei fără pervaz al lumii de azi), putem înțelege istoria ca muncă în echipă, scrisă între generații. O istorie a mijloacelor de comunicare în masă (Giovanni Giovannini) poartă chiar acest titlu inspirat – ”De la Silex la Siliciu” și împreună cu întrebarea ”ce datorăm străbunilor din neolitic?”, putem asuma și pe aceasta, ceva mai actuală: ”ce datorăm bunicilor și părinților noștri?”

Infinitul – definit ca univers etern, e într-atâta de vast, încât nu poate fi măsurat (cuprins) cu  puterile minții omenești. Totuși, vorbind despre El, ne este dat să-I simțim existența: astfel, se întâmplă astăzi la fel cu noi, cum se va fi întâmplat oarecândva și cu strămoșii noștri.

Singură, Credința în Adevărul care nu se schimbă după mersul vremurilor – e aceea care permite comunicarea între generații.

Prezentul e oarecum îngăduitor când lasă minciunii o portiță de a co-exista cu Adevărul, însă eternitatea e mult mai puțin permisivă: minciuna nu are cum trece testul instanței supreme.  Lumea, așa cum o vedem la tot pasul: trecătoare și schimbătoare, se transformă mai întâi în istorie (care descoperă cele mai adânci secrete), și care apoi, la rândul ei, este înghițită în necuprinsul universului – zgomotul faptelor se topește în cele din urmă în liniște, cea care armonizează și împacă, dând un sens drumului ce pare unora frânt iar altora, o trecere.

Existența eternității o presupunem si o experimentăm, în același timp. O putem demonstra logic, și ne putem raporta fizic la ea, mai ales atunci când medităm asupra morții (vezi in Wikipedia articolul ”Memento mori”).

Punctul comun al generațiilor care s-au succedat în istoria omenirii, eternitatea, nu se revelează ca scop în sine, ci în perenitatea unor valori recunoscute universal. Preocuparea pentru nemurire nu câștigă cu adevărat atenția noastră, dacă nu învățăm să ne concentrăm fiiința asupra sufletului, singura parte din alcătuirea noastră care e îndrituită și poate căuta să aspire la Cer.

Iar felul sufletist și însuflețit (entuziast) prin care privim lumea cu sufletul, ne va apropia de străbunii noștri, permițându-ne, în cheia respectului față de Adevăr și a recunoașterii suferințelor lor reale, dialogul fecund cu cei care ne-au precedat. 

Ce cadou mai frumos, de Sfintele Sărbători ale Paștelui Domnului – decât să ne reamintim, în Familie, de un moment al reciprocei îmbărbătări în credință pe care Bunicii noștri, preoți în clandestinitate –  Alexandru și Marian, ne-au lăsat-o pentru ca noi să gustăm astăzi din valoarea nemuritoare prin care adevărata prietenie a întărit în vremea prigoanei, sufletele încercate în credință?

Cardinal Alexandru Todea, scrisoare 1980

Drumul dintre Scylla și Carybda – la care se refera PSS Cardinal Alexandru Todea în felicitarea de Sfintele Paști ale anului 1980, către un fost coleg și prieten al Seminarului Teologic greco-catolic din Blaj,  semnifică dilema drumului strâmt al rezistenței în prigoană.                                            (din Arhiva Familiei Pr Marian Boian)