April 8, 2016

Inversions or Diversions?

Posted by Calin Diaconu under Economice | Tags: , , , , , , |
1 Comment 

Cum să te ducă mintea la așa ceva?!

Dacă ești o mare companie americană și ai afaceri peste tot în lume (ești global), nu ai cum să nu compari diferențele fiscale ale diferitelor țări (aflate în diferite stadii de evoluție) și nu ai cum să nu-ți dorești să nu fi mai prost decât competitorul tău.

A nu fi mai prost, a nu te lăsa mai prejos decât competiția – are părțile ei bune: progresul e dependent de stimulul competiției. Dar partea mai complicată e că lumea a devenit prea mică pentru secrete – iar faptele tale ajung să fie analizate de ”moraliști” (băieți buni, care prin diferite jocuri ale sorții au la dispoziție timpul care ție îți lipsește: timpul analizei binelui și răului). Iar analizei moraliștilor, e greu să faci față – pentru că mereu se găsește câte cineva care să arunce prima piatră.

Într-o lume globalizată, ce ne facem cu taxele atât de diferențiate – oare nu ar trebui ca multinaționalele (care de fapt dau tonul în folosirea paradisurilor fiscale) să aibe parte de-o legislație comună? Dar iarăși, cine-și va asuma intervenția directă în bucătăria internă a supercorporațiilor? Realitatea comparată a taxelor indică un  ”teren de joacă” foarte diferit:

taxe diferite

Iar imaginația unei multinaționale de origine americană de a cumpăra o companie în Irlanda, și a deveni apoi – prin inversiune – irlandeză, se lovește de refuzul statului american de a pierde controlul pe un asemenea contribuabil. Normal, dar răul pleacă de la structura inegală a taxării. Pe de altă parte, bătălia dintre state (politicieni) și multinaționale (lumea afacerilor) e veche de când lumea – și asocierea lor în îmbogățirea sau supraviețuirea reciprocă este de asemenea o constantă a istoriei.

 

April 7, 2016

#cepanameaepanama?!

Posted by Calin Diaconu under Economice | Tags: , , , , , , , |
Leave a Comment 

Că unde e, știm.

Că ce rol are, am înțeles.

Că e legal, bineînțeles.

De unde-atunci reușita acestui demers (jurnalistic?) de proporții, care ne-a făcut să tresărim, pentru că ne-a adus aminte de-un termen al eticii aplicate în finanțe, care se numește ”optimizarea fiscală”.

Chiar așa, etica se aplică în funcție de meserie – un avocat e chemat să țină secretul absolut al clientului său, un medic trebuie să depună un jurământ … etc. Deci vor fi având și finanțiștii nevoie de etica lor, altfel s-ar tipări bani cu nemiluita, nu?!

Și ar mai fi un cuvânt interesant la care trebuie să reflectăm – acela de ”shell-company”, adică acea companie care e tare pe dinafară (imagine a puterii financiare a celui ce și-o permite?) și moale pe dinlăuntru (secretele pe care le ascunde).

Nu toate scoicile din Panama vor fi găsite cu perla-n ele. Dar în esență, scopul este ca bogații să-și păstreze cât mai mult din bogăție, fără să dea statului, pentru că … și aici avem iarăși de meditat: povara taxelor e incorect de mare, corupția politicienilor e prea evidentă ca să poți lăsa taxele integral pe mâna lor … și vor mai fi și alte motive, mult mai grave – cum ar fi ascunderea surselor de finanțare pentru terorism și alte activități ilegale…

Panama e la urma-urmei o bucată de teren subțiat la minimum de rezistență, o slăbiciune a pământului în fața mării, un istm care leagă două continente care se guvernează începând cu 1823 după doctrina președintelui Monroe – ”America americanilor”. Adică voi, europenilor, luați-vă tată, jucăriile astea toxice de-aci din Panama, și mutați-le undeva unde să le puteți purta de grijă mai bine!

Nu cred să fie acesta finalul companiilor off-shore, dar s-ar putea să asistăm la o desecretizare a lor. O fi rău?

panama papers

 

April 5, 2016

Directori cu delegație …

Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate | Tags: , , , , , , |
1 Comment 

A pleca într-o delegație, fie ea externă (în Fulgi-Vest, vorba lui Caragiu) sau internă (Ghimpații din Deal – cum, n-ați auzit de …?!) presupune să ai pe cineva-undeva, care să te delege chiar pe … dumneata!

Exact așa. Luăm loc și începem cântecelul din fața blocului ”An-tan-te-dize-mane-pe-dize-mane-compane-an-tan-te!”, numai că în jurul nostru de data aceasta stau oameni mari, ditamai profesorii pe de-asupra … Dar dacă stă numai unul singur, nu are rost să mai spunem poezia, semnăm delegația și ar trebui să ajungă.

Adică delegația îți spune și încotro să o apuci (spre fotoliul de director adjunct sau plin) și că vei fi ceea ce-ți dorești, adică director de Școală, d(o)ar până la o nouă delegare sau până la organizarea unui concurs pe post. Adică nu-ți spune până când, dar îți promite că vei avea continuitate până … data viitoare. Cum care dată viitoare?! Atunci când se va manifesta cheremul chefului ministeriabilior de la inspectorat. Clare sau nu, acestea sunt regulile delegării.

Regulile organizării concursului sunt însă și mai interesante, pentru că ele există numai în proiect – încă nu au fost aprobate și deci nu se pot pune în aplicare … Sublimul care este, dar în același timp … nu există (încă)! Așteptarea se hrănește din răbdare, iar răbdarea naște așteptare. Ca statul la coadă, odată ce te-ai apucat de ea, nu te mai lași – devii parte (sau părtaș, cum preferați). E grozav lucru să ai o Lege dar să nu ai Metodologia aplicării ei…

Directorul de Școală are doi stăpâni, de aceea va avea două contracte și va avea grijă să-și împace stăpânii, dansând pe sârma aurită a minimei rezistențe. Supus, se va bucura să semneze un contract pentru poziția de manager administrativ-financiar (e nevoie pentru că banii-i vin de la Primărie, iar primarul și consilierii săi sunt interesați de soarta banului public, nu?) și un alt contract, pentru poziția de manager în educație  pentru că responsabilitatea directorului de preuniversitară este față de Inspectoratul Școlar de care aparține. Politica acestuia trebuie pusă în aplicare, deși i se cere (directorului) sa nu facă politică. Ce ușurare!

E timpul oare să cerem organizarea unui concurs pentru postul de director al Liceului German? Sau o lăsăm pentru ”nächstes Mal”* ? Ar fi timpul să aducem aminte Inspectoratului că ”angajatorul are sarcina probei” **?  Poate ar fi timpul să explicăm ferm dar hotărât Primăriei și Inspectoratului că ni s-a urât de abuzul eliberărilor nemotivate?!

Dorim și vom susține noul Comitet de Părinți al Liceului German, eliberat de povara pilelor și intervențiilor, să joace pe cartea eticii. Și ne vom alătura lui, dacă va cere concurs pentru ocuparea funcției de director! Numai în felul acesta vom avea (poate) parte de Ordnung und Disziplin*** pentru copiii noștri!

___________

* data viitoare, germ.

**cf. Art 287 din Codul Muncii

***Ordine și Disciplină, germ.

 

 

 

 

April 3, 2016

În anticamera ETICII, analizând TRADIȚIA

Posted by Calin Diaconu under Filosofisme | Tags: , , , , , , |
Leave a Comment 

ETICA ne-o imaginăm ca pe-un salon de așteptare, cu scaune incomode și multe oglinzi care te-ajută să privești în interiorul tău spre ceea ce e bine și ceea ce este rău. Iar din camera aceasta de așteptare, ai două uși la dispoziție, după ce începi să simți că trebuie să ieși: pe una scrie CUNOAȘTERE, iar pe cealaltă ACȚIUNE. Asta, dacă nu se va inventa un ”drum înapoi” – pentru cei care, cuprinși la un moment dat de problematica eticii să se mai poată întoarce vreodată într-o lume fără reguli.

Prima cale, ACȚIUNEA: o cameră mică (nu sunt mulți cei care se înghesuie aici) – care are două compartimente: Fapta Bună (Sf Iacob – ”Credința fără fapte e moartă”) și Legea Bună (”Where ethic fails, law must kick in”).

A doua cale, CUNOAȘTEREA. E o cameră mult mai mare, de care mulți așteptând în salonul Eticii sunt atrași (plăcerea cunoașterii Binelui poate avea rol de sedativ al conștiinței).  Putem distinge în ea, două zone de ”lucru”:

  • Filosofia (Etica aplicată, Rațiunea care explică Binele)
  • Religia (Teologia socială, Tradiția (familiei), Rugăciunea și Credința care vor să comunice cu Binele)

Un cuvânt-două despre tradiție, mai ales că suntem anul acesta într-o situație de decalaj calendaristic al Sfintelor Sărbători Pascale, care ne deranjează și ne provoacă opțiunile. Este drept că neascultarea nu asigură originalitatea noastră și cu atât mai puțin duce la mântuire. Totuși, de multe ori – un strop de neascultare poate duce la progres … sau poate aduce lucrurile înapoi pe un făgaș bun. (Ar putea exista o neascultare ”bună”, dacă discernământul funcționează și dacă nu exagerăm?)

Tradiția are un rol de lanț în raport cu trecutul … dar atunci când ne fixează cu ancora lui, acest lanț devine greu. Tradiția nu ne impune nemișcarea, nu ne obligă la ascultare oarbă, nu poate desființa liberul-arbitru … e mai degrabă o invitație (una din multele) la autocunoaștere, pe care suntem datori să le onorăm. De unde vine această datorie de a cunoaște trecutul și de a respecta tradiția? Nu cumva are aceasta legătură cu identitatea noastră?

Identitatea din buletin și identitatea din inima mea sunt ambele necesare, pentru că funcționează atunci când am nevoie să știu cine sunt: mă pot uita în buletin, mă pot căuta în oglindă sau pot răsfoi amintirile legate de bunicii mei.

Tradiția e o colecție potrivită, sinceră și respectabilă, sigură și demnă de încredere a binelui generațiilor anterioare, de care mă pot folosi dar nu pentru a justifica faptele mele ci pentru a înțelege aplecările mele spre una din căile care-mi stau în față. 

Și abandonată de-ar fi, tradiția are frumusețea ei și ne învață un lucru – că suntem trecători. Priviți Vallone dei Mulini, Sorrento – Napoli, nu-i așa că trecutul ne incită cu întrebările lui: ”Ce-a fost aici?! Cine-a construit asta?! De ce-au abandonat construcția? Ce s-a întâmplat?!”  …

Traditii abandonate

 

 

April 2, 2016

Rezolvarea temelor și arta întrebărilor*

Posted by Calin Diaconu under Nostalgice | Tags: , , , , , |
1 Comment 

Învățarea e un lifetime process – vorba aceea ”cât trăiește, omul învață”. Tot așa și părinții – își învață meseria lor care are părțile ei vechi de când lumea (responsabilitatea, grija față de prunci, transmiterea unor tradiții, a unor învățăminte acumulate …) dar și provocările vremurilor noi (comunicarea tot mai rapidă, tehnologii mai avansate – lumea internetului cu oferta ei democratică de-a dreptul amețitoare).

Mesajul nou, pe care l-am primit din partea unui Diriginte preocupat de Clasa care i-a fost încredințată, este unul simplu: să lucrăm mai atent temele și să stimulăm deschiderea spre întrebări a copiilor noștri. Ce vor să spună de fapt cele două categorii? Sunt ele probleme distincte sau fac parte dintr-un tot unitar (fiind sub-categorii ale unei entități care le cuprinde și le armonizează în eventualele contradicții)?

Mai întâi, despre rolul temelor în general și rolul temelor în știința matematicii, în special:

  • Temele sunt obligatorii sau facultative. Fiecare din noi putem lucra mai mult sau mai puțin, în funcție de pasiune, răbdare, antrenament, metodă, (auto)disciplină … Atunci când sunt obligatorii, putem formula astfel: dacă e în fișa postului de elev ca acesta să-și facă temele, ori se va supune acestei rigori sau va suporta consecințele. Dacă nu ți-ai făcut tema, plătești printr-o depunctare – o notă (foarte) mică. În acest sens, nota nu mai reprezintă știința, ci gradul tău de (in)disciplină. Prima concluzie: temele sunt mai degrabă o supunere (de bunăvoie sau de nevoie) la metoda învățării, din care fac parte. 
  • Temele – în cazul matematicii -, te țin ”în priză”, te ”conectează”, îți antrenează mușchii minții, asigură baza progresului. Disciplina matematicii e o construcție logică, nu poți începe de oriunde și nu poți progresa oricum – de aceea trebuie să repeți, să repeți, să repeți – până când îți formezi anumite reflexe. În matematică, timpul de reacție e foarte important – și de aceea trebuie create automatisme, căutate scurtături. Matematicienii nu au timp, ei trebuie să rezolve probleme. O a doua concluzie: temele sunt o condiție necesară dezvoltării unei agerimi a minții (de matematician). Talentul în matematică nu se poate dezvolta în afara exercițiului, genialitatea nu se poate exprima întâmplător ci după muncă susținută.

În al doilea rând, despre întrebările cuviincioase (participarea activă la ore):

  • Într-un dialog, întrebările reflectă gradul de atenție dar și acela de înțelegere/pricepere pe care-l avem, fața de subiectul/tema în discuție și față de interlocutor. Atenția și respectul cuvenit celui care predă trebuie să se manifeste în ceva mai mult decât într-o tăcere oarecare, ce poate fi bănuită prea ușor de absenteism.
  • Întrebările noastre demască până la urmă inteligența noastră – sunt așteptate întrebările care ”relansează dezbaterea” (expresia Domnului Diriginte).
  • Întrebările te scot din confortul unei ascultări de complezență și te transformă într-un auditor activ, participativ, pasional al unui discurs care permite transformarea în dezbatere. Ca să ajungi să dezbați, ca să ajungi să participi cu propriile tale întrebări la un eventual dialog pe o temă dată, trebuie să te pregătești, în două feluri: aprofundarea temei (cunoașterea) și concentrarea înțelegerii (atenția).

Și meditând astfel, observ că cele două puncte ridicate în discuție ieri – responsabilitatea temelor și dezvoltarea atenției participative – devin părți dintr-un întreg mai mare, care se cheamă devenirea întru elevul silitor …

Deși periculos de aproape în dicționarul explicativ, ar mai fi de punctat că silința (în latină verbul  conor, conari, conatus – se traduce cu ”a te strădui”, dar dacă privim atent observăm o înrudire cu ”a cunoaște”) nu înseamnă siluire (în latină, verbul deprimo, deprimere, depressi, depressus a generat ”depresia” la români – probabil mari iubitori de libertate absolută, ca toți latinii de altfel)  …

Școala, deși obligatorie pentru toți, nu va face din toți genii. Dar de-asta va avea grijă, după școală, viața. Ca să închei într-o notă optimistă, am să adaug un proverb la cel din introducere: ”cum îți așterni, așa dormi!” și vreau să vă asigur că merită să vă dați toată silința, să depuneți tot efortul, să mobilizați toată strădania … pentru a vă scăpa în viitor, de … depresii sigure! 

____________

  • O meditație pe tema silinței și siluirii – cuvinte care, pentru că seamănă (sunt apropiate unul de celălalt) ne-au provocat să scormonim după sensuri etimologice pe care nu le considerăm întâmplătoare. Dedicăm acest articol Clasei a IX-a A de la Liceul German din București, elevi și părinți deopotrivă – celor doritori să învețe și bineînțeles, să asculte de Domnul Diriginte Prof. Dan Antofie. (Eu unul, mi-aș dori să fiu elev în Clasa Domniei Sale!)
 

« Previous Page — Next Page »