Se spune că la venirea Păsării Fermecate, Natura își recapătă culorile ei vii – vii de la viață, culorile sunt dovada că Natura trăiește, că nu are nimic de ascuns. Sau altfel spus: ce-ar fi viața noastră fără de culori?

Minunea constă însă în aceea că, pe măsură ce lumea din jurul ei prinde culoare în obraji, ea însăși – Pasărea Fermecată a Primăverii –  ajunge să se coloreze: penele ei împrumută din strălucirea lumii căreia-i dă târcoale-rotocoale, zbenguiala cuprinde lumea din juru-i și lumea renăscută, o răsplătește cu aceeiași măsură.

Cei care au uitat să se mire, spun că a fost întotdeauna astfel. Că nu ar trebui să ne pese și nici nu ar trebui să căutăm un sens special. Dar noi, cei care am trecut prin zoaiele unui oraș murat și murdar, care-am inhalat gaze pe la stopuri și ceață lăptoasă în pauzele de țigară, doar așa, din ambiție și selecție naturală, ca să rămână în picioare cei mai puternici … noi știm că puterea cea mare este a răbdării.

Până la urmă, penele se vor colora și ele. Și atunci, vom descoperi că e timpul pentru o nouă Toamnă. Să o așteptăm și pe ea.

The Bird picks always the right colors and the Nature always gets the message right...

The Bird picks always the right colors and the Nature always gets the message right… Daria Diaconu, “Bird in Spring” (Tempera, 2015)


Alegerea visului e o chestiune foarte intimă – căci fiecare dintre noi avem dreptul, atunci când epuizăm telecomanda, mouse-ul, consola sau joy-stick-ul … să ne reîntoarcem la o apucătură mai veche, care a amuzat și a hrănit imaginația oamenilor de-a lungul timpului: dezvoltarea propriului vis.

Visul ține de capul și de dispoziția fiecăruia – dar și de puterea fiecăruia de a visa corespunzător datelor personale. Putem avea și situații interesante în care unii nu visează deloc iar alții visează lucruri pe care nu le înțeleg. E în firea lucrurilor să nu fim toți o apă și un pământ …

Alegerea visului se face deliberat, pentru că fiecare din noi, pentru a crește, pentru a ne dezvolta, avem nevoie de o imagine a mai-binelui care aparține lumii de mâine. Cu toate incertitudinile și aparențele ei, ziua de mâine există deja – deși deocamdată doar tipărită în calendare – și ea reprezintă sensul drumului nostru. Ne îndreptăm către ziua de mâine, pe care și la care avem dreptul să visăm că am merita-o să ne fie dăruită, și mai ales că ne va fi mai bună.

Asta înseamnă că nu ne mai putem bucura de ziua de azi? Numai în parte. Pentru că depinde foarte mult de gradul dependenței la care ajungem în legătură cu visarea zilei de mâine și de puterea care ne mai rămâne, de a ne bucura de ziua de azi. Dacă reușim să păstrăm un echilibru între ceea ce suntem (adică admiterea senină a spațiului și timpului în care existăm) și ceea ce ne dorim să fim (adică ziua de mâine, incertă dar forțat strălucitoare în imaginația noastră), probabil că ne putem bucura și de ziua de azi, visând la cea de mâine. Cât este de fragil acest echilibru, și câți știm să mergem pe sârma dintre real și posibil, stăpânind la perfecție calculul probabilităților?

Ce frumos să visezi pentru a construi o nouă realitate, mai bună – și cât de urât este atunci când induci cuiva starea de vise false, vise care nu se vor împlini niciodată, cuiva suficient de naiv să le viseze, ca și cum i s-ar potrivi!

Ce frumos este să ai cui împărtăși visul tău și câtă putere capătă un vis în familie sau în echipă – și cât de urât este să te sustragi familiei sau echipei, și să-ți dezvolți visul tău propriu, în colțul egoismului care e atât de des întâlnit în … (poate de aceea) colțuroasa lume de azi?

Singuri poate sfinții retrași în pustie, rugându-se pentru o lume mai dreaptă și mai bună, vor fi visat pentru binele altora. Căci de regulă, marii conducători – precum Osman al Semilunii în Scrisoarea a III-a – „închid ochiul din afară, ca să deștepte ochiul din lăuntru“, și să-și picure în suflet visul de mărire pentru ei și poporul lor. De care, în paranteză fie spus, au nevoie, pentru a realiza mărirea lor proprie …

Mihai Eminescu, un mare visător la mai-binele neamului românesc a fost cinstit recent în media românească pentru ziua sa de naștere “165” – din 15 Ianuarie 1850. Putem însă înțelege binele pe care ni l-a lăsat moștenire? Avem dreptul să-l asemănăm cu Sfinții Neamului Românesc, prin aceea că, într-o lume a cărei nedreptate a simțit-o și a înțeles-o până la transparență, a visat la mai binele nostru? Da, doar dacă ne socotim și noi vrednici și ne dorim să facem parte din … familia lui!

statuia lui eminescu - atheneul roman


Cred ca am mai povestit cadva despre orasele-fantoma din China. In urmatorii 10 ani, daca istoria se va scrie dupa planurile celor care conduc acum de la Beijing si Shanghai, vom asista la un experiment social fascinant (mutari masive de la tara la oras). Pana atunci insa, lucrurile – asa cum le-ntelegem din filmul prezentat –  arata destul de urat …


În Europa multinațională și pluriculturală lucrurile nu se întâmplă chiar cu totul de capul lor. Este unul din semnele civilizației ca lucrurile să fie ținute sub control, să nu o ia razna … În sensul în care există un acord general asupra faptului că lucrurile Uniunii, pe măsură ce se-ntâmplă, să fie măsurate, să fie monitorizate, să fie cunoscute pentru a fi ulterior îndreptate, spre un “într-acolo”, adică spre un țel despre care prea puțină lume înțelege încotro s-ar afla dar pe care cu toții îl presupunem ca de la sine înțeles.

Cu alte cuvinte, pe măsură ce ne-ndreptăm înspre ziua de mâine, ne măsurăm pașii.

Unul din instrumentele preferate de joacă ale parlamentarilor europeni (da, ați înțeles bine: sunt persoane diferite față de parlamentarii naționali ai fiecărei țări) este EUROBAROMETRUL. Adică aleșii (care dau sens diferit în timpul săptămânii orașului Bruxelles!) vor să știe dacă politica pe care o fac (și care include comunicare, deci raporturi bune și foarte bune cu mass-media) funcționează, dacă aduce rezultatul doritei coeziuni la nivelul Uniunii: și așa, suntem împărțiți în optimiști și sceptici, după cum suntem ajutați de Uniune sau ni se pare că ea ne împiedică în evoluția noastră.

Nu avem de ce să ne îndoim că banii comunității sunt cheltuiți așa cum trebuie (:-) !). Dar ne-ar fi surprins plăcut să constatăm că una din fricile majore ale europenilor este legată de revenirea comunismului sau iată, de terorismul islamic.

În schimb, se pare că pe oameni îi preocupă mult mai mult șomajul, situația economică, sistemul de sănătate publică … Doar în Germania și Marea Britanie cetățenii respectivelor țări au indicat IMIGRAȚIA ca un factor de risc, de care se tem. Imigrația sărăcimii de prin părțile necivilizate ale Europei – România și Bulgaria, îi deranjează pentru că au înțeles că sunt obligați să intre într-o relație de schimburi culturale cu celălalt … pe care vor trebui să-l educe și să-l schimbe după înfățișarea lor. Și nu știu cât chef sau dispoziție sufletească mai au pentru a fi generoși, pentru a împărți valorile cu alții.

Este foarte probabil ca recentele atacuri din Franța să lărgească teritoriul de proveniență al nepoftiților dincolo de Balcani și să alimenteze mai serios preocupările asupra relației noi-celălalt … astfel încât, într-un final, dacă nu vom avea o armată unică – atunci măcar o Poliție, o Jandarmerie și niște servicii coordonate mai bine, tot vom avea.

Și, pe măsură ce vom fi mai civilizați, vom fi mai lipsiți de prieteni: pentru că nu vei mai ști pe cine e bine să lași să-ți intre în casă. Străinul? În nici un caz …

Europa lunii Decembrie 2014 ... arată că uneori ne e frică de ceea ce nu ar trebui.

Europa lunii Decembrie 2014 … arată că uneori ne e frică de ceea ce nu ar trebui. Cum e corect: The Public Survey sau The Surveillance of the Public?


Lumea creştină intră cu responsabilitate în Noul An calendaristic. Aş spune chiar, cu prudenţă – ferindu-se de excese. Nu de alta, dar în ziua cea Dintâi a lunii Ianuarie, unul din cei mai importanţi Sfinţi ai Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare, ne aşteaptă la-ntâlnirea cu lucrurile importante, pentru Adevărul lor.

În acelaşi timp însă şi parcă având îndoită grijă, popoarele de jur-împrejurul globului aşteaptă ora exactă pentru a declanşa fiesta în înaltul cerului, atât cât se poate cuprinde cu ochii, dar sus să fie: asta impresionează, evident!

Nu negăm importanţa manifestărilor de bucurie, dar în Noaptea dintre Ani am avut inspiraţia unei strofe pe care o redau mai jos. Cu observaţia că scutul la care ne referim este al grecilor clasici – iar întrebarea din titlu se vrea retorică.

Artificii si Pocnitori

Artificii si Pocnitori: pe măsură ce îmbătrânim – privim în urmă cu mirare şi ne bucurăm că a mai trecut un an.

Premiu pentru supravieţuitori

Pocnitori, şampanie, zvâcuri

definesc un început

ce se ia la întrecut

în noianul de nimicuri …

cu premianţii de sub scut!