Psalmul 125 ne promite: ”cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera”.
Două activități de bază în agricultură, principala sursă de existență a oamenilor pentru o îndelungată perioadă de timp, sunt comparate între ele și autorul ne pune la încercare: de ce ar sta lucrurile așa și nu altfel?
O interpretare posibilă ar fi aceea că semănatul este o muncă mai anevoioasă decât seceratul. Dar știm că nu-i așa: aruncarea semințelor pe câmp nu presupune nici pe departe un efort atât de mare ca aplecatul și adunatul spicelor în snopi. În plus, la seceriș, în afara durerilor de șale, unde mai pui că ai de-a face cu secera, cea tăioasă și din fier – cu potențial de accident pentru cei mai puțin îndemânatici, bolnavi sau începători.
Dar dacă acceptăm că semănatul e de fapt mai ușor decât seceratul – care să fie tâlcul expresiei?!
Ne-am gândi de ce n-ar fi tocmai opusul vorbei ”după râs, vine plâns” – care a fost gândită drept avertisment pentru cei ce râd aiurea, fără a mulțumi și fără a recunoaște că Altcuiva i se cuvin laudele pentru starea de bine de moment, care durează atâta cât harul lui Dumnezeu e dat fiecăruia. Cine înțelege expresia ”vom primi darul pe măsura harului” (Efeseni 4,7) , pricepe și faptul că nu putem să râdem oricum și oricât fără a admite instabilitatea lumii din jur și fragilitatea noastră interioară. Revenind: dacă ar veni plâns după râs, de ce nu ar exista și contrariul: să vină râsul după plâns?! Mai degrabă – după faptă și răsplată, sau nimic trainic nu se realizează fără sacrificiu.
În orice caz, dacă există vârste ale gândului, nu cred că Psalmistul ar fi fost preocupat de gândire de dragul gândirii. Aceasta aveau s-o facă sofiștii … ci mai degrabă de gândire de dragul mântuirii: lui și a urmașilor lui. Care să fie atitudinea noastră față de muncă? Care să fie atitudinea noastră față de răsplata muncii noastre? Cum se măsoară implicarea muncitorului în munca depusă și cum conștientizează el însuși această implicare? Cum o dezvoltă, împreună cu cel pus să împartă roadele câmpului … muncii? Iată întrebări care i-au frământat pe oameni atunci, ca și acum.
Adevărul psihologic al expresiei ar fi de căutat în goana noastră eternă după certitudini.
Cel ce seamănă plânge pentru că nu are siguranța rezultatului pentru efortul depus. Munca lui, truda lui, se pot lesne ”evapora” pot fi de multe ori ”în van”. (Înțelegerea vanității fiind o preocupare a Ecleziastului, urmaș al Psalmistului David și continuator al acestuia – cel care spune: ”Vanitas vanitatum, omnia vanitas!”).
Dacă ne gândim la ceea ce se poate întâmpla cu sămânța aruncată: că pot veni păsările să o mănânce, că poate fi purtată de vânt în loc neroditor, că poate fi lipsită de ploaie sau poate fi năpădită de buruieni … găsim multe motive de lacrimi materiale în timpul semănatului (asupra lacrimilor spirituale si a Parabolei Semănătorului – vezi mai bine Matei, cap. 13, despre felul în care lucrează Cuvântul lui Dumnezeu în oameni).
Altfel resimțim munca, fie ea și mai grea, dacă ne bucurăm de rezultate, dacă le avem în fața ochilor, dacă sunt palpabile, măsurabile, dacă putem să ”ne săturăm vazând cu ochii” – în sensul acelei mulțumiri, fie și de-o clipă, că am realizat ceva prin munca noastră.
Știm însă că nu laudele celor din jur, nu diplomele de pe pereți și nici chiar răsplata materială nu vor da motiv de bucurie și liniștire deplină sufletului nostru, ci doar faptul că nu a fost (chiar) totul în zadar …
Munca poate fi în opinia noastră, de mai multe feluri:
- munca în zadar sau cea cu folos (după rezultate),
- munca plătită sau neplătită (după satisfacția celor aflați în relația contractuală de moment) și
- munca răsplătită sau închinată/dăruită (după recunoștința pe care o arătăm atunci când avem în noi forța de a munci, de a crea plus-valoare și avem puterea de a recunoaște că datorăm Altcuiva cele primite în dar).
Rămâne să vedem cum îndreptăm nemunca (lenea), munca în zadar și nerecunoștința noastră – pentru darurile primite și … spor la semănat!
Vincent van Gogh – Semănatorul: din pământ suntem și în pământ ne vom întoarce – lăsăm în urmă darurile pe care le-am primit … și semănăm cu încrederea că ”ce-i al nostru e pus de-o parte”!
