Ce nedreptate i-am face Pruncului, dacă nu I ne-am închina Lui, pe motivul vârstei … fragede!
Cu dureroasă înfumurare, am arăta că socotim că nu avem nimic de învățat din gângurelile pe care inima noastră împietrită nu le poate înțelege … Astfel, pentru a ne elibera de prejudecata valorii propriei noastre vârste, vă propun să recunoaștem un adevăr simplu: vârsta nu conferă drepturi speciale și nici nu poate deveni o stavilă ce s-ar opune demnității persoanei.
Să ne lăsăm educați de Regula Sf. Benedict (R.B. 63, 5): ”Aetas non discernat ordines nec praeiudicet” – adică vârsta nu poate fi socotită ”factor ordonator” (sau ordinator?), nu este decisivă în ordinea (sau ordonarea?) acestei lumi, și nici nu-i bine să-i permitem să devină sursă de prejudecăți, după cum ne este nouă la îndemână (după cum ne convine).
”Aetas non praeiudicet”, înseamnă: să ne ferim de judecățile anticipate (în sensul în care judecăm pe-un altul, având deja formată propria-ne părere); să evităm criteriul (sau argumentul) vârstei în discuțiile în contradictoriu; să nu ne pripim, fiindcă putem aduce prejudiciu nemeritat celuilalt, grăbind afirmarea unei dreptăți personale …
Cu ocazia Nașterii Pruncului Salvator al Lumii, ne întrebăm care ar putea fi relația normală între Părinți (bătrâni) și Copii (tineri)? Dacă vârsta nu-ți dă drepturi speciale, ea vine totuși cu obligații și datorii pe măsură: cinstirea bătrânilor și iubirea celor tineri.
Eliberați de frică și prejudecăți, vă propun să încetăm a-i socoti pe cei în vârstă ”expirați”, iar pe cei tineri neexperimentați sau ”prea cruzi” pentru a merita să-i ascultăm cu atenție.
Întrebarea zilei de azi, lângă Bradul de Crăciun, obieci adus se pare de Familia Regală a Hohenzollernilor, atunci când au descins în Principatele Unite: ”Când am învățat ultima oară ceva (și ce anume?), de la un Copil?”
”A câștiga încrederea celuilalt” este un proces fundamental al vieții sociale. Complexitatea conceptului de ”încredere câștigată (sau pierdută)” precum și rolul acestui concept în luarea deciziilor atunci când suntem în diferitele situații care necesită interacțiunea cu ceilalți, este dat de experiențele noastre anterioare (situațiile în care am mai fost cândva), preferințele noastre personale (vezi naivitatea expresiei ”dacă simt ceva pentru tine, îți ofer cu drag încrederea mea”) și importanța pe care o acordăm principiilor, după care alegem să trăim …
E greu celui fără principii, să priceapă cele de mai sus? Atunci, să dezvoltăm un pic de ce e important să avem un set de principii și cum ne ajută aceste principii ”personale” (însușite și trăite, nu inventate sau declamate), în raporturile noastre de încredere, cu ceilalți.
Li se mai spune și ”principii călăuzitoare” – fiindcă acționează ca o busolă, într-o lume plină de tentații și atracții. Beculețele Crăciunului și cadourile materiale care se oferă și primesc, creează iluzia unei lumi mai bune. Însă lumea nu se poate transforma ”peste noapte”, în luna Decembrie, fiindcă noi tocmai ce-am primit un cadou. În schimb, atunci când cineva drag își amintește de noi, în mod dezinteresat și fără intenții ascunse, sau și mai bine, se oferă să ne ajute – fiindcă realizează impasul și greutățile pe care le avem de confruntat, aceasta contează pentru măsura corectă a încrederii acordate. (Apropo, cadoul cel mai frumos pe care-l putem face de Crăciun, este timpul pe care-l oferim unui popas ”împreună”?).
Valorile și principiile, dacă le însușim ca mod de viață, ne oferă stabilitate interioară. Ele sunt izvor de încredere a discernământului între bine și rău (engl. ”confidence”), și ne ajută în alegerile pe care le avem de făcut. Nu ne schimbăm după conjuncturi, după ”cum bate vântul” – ci avem un drum al nostru. Cu toții ne dorim autonomia și tânjim să trăim (dacă s-ar putea, cât mai repede) ”pe picioarele noastre”. Pe termen lung, liniștea interioară a încrederii în sine – este oferită de ”lumina cărărilor” pe care mergem (vezi Psalmul 118), a legilor trăite interior, a principiilor după care am ales să ne purtăm viața. Încrederea pe care o avem în noi înșine, pentru a nu fi simplu fum (vezi ”înfumurare”, sic!) are nevoie de certitudinea pe care o primim în dar, atunci când urmărim și urmăm binele.
Încrederea ”în celălalt” este în legătură directă cu ”binele comun”, care presupune unire în jurul unor idealuri și valori comune. Timpurile de pace care vor veni, nu vor fi posibile fără bucuria con-viețuirii, fără recunoștința existenței celuilalt, care este diferit în multe privințe, dar de care mă leagă firul încrederii: ascultăm de aceeași Lege, a credințelor interioare. Moralitatea, care este premisa binelui comun, are nevoie de un set de principii pe care le vom aplica în viața de zi cu zi. Legile nu sunt simple reguli ce trebuie urmate, ci cărări pe care, dacă alegem să mergem, ne con-duc spre Lumină, Adevăr, Bine, Dreptate și Pace.
Ca în fiecare An, într-una din cele 365 de Zile ce ne sunt dăruite sub formă de Timp, ne propunem să lăsăm de-o parte egoismul și preocupările noastre legate de supraviețuire, pentru a ne ne mira că suntem o Țară, o Națiune strânsă sub Tricolor. Ne bucurăm și anul acesta de Ziua Națională, Ziua Marii Uniri, împreună cu frații și surorile noastre de-un neam și-un crez …
Sunt câteva puncte pe care aș dori să le împărtășesc:
Istoria se scrie de către oameni, împreună cu Dumnezeu. De la Dumnezeu vine darul, de la oameni sunt așteptate și sunt necesare munca și sacrificiul: munca ține de fapte și idei iar sacrificiul de lepădarea orgoliului și al interesului personal. Soluția ”Alexandru Ioan Cuza” ne arată că cel mai bun candidat este acela care poate determina o ”conciliere între rivali”;
Pregătirea unității naționale ne arată importanța profundă și rolul culturii: pregătirea poporului pentru primirea Darului Dumnezeiesc: renașterea culturală care începe cu Școala Ardeleană, trezirea sufletului românesc din letargia fanarului și realitatea roadelor unei libertăți a Vechiului Regat (Principatele Unite/1859, Principatele Independente/1877-8, Regatul României/1881) – între ele există o comunicare, o unitate de idealuri.
Fiecare generație este chemată să contribuie, cu muncă și sacrificiu, la consolidarea Unirii. Fragilitatea acestei construcții merită atenția noastră (rapturile teritoriale din 1940), încălcarea principiului înscris în textul Proclamației de la Alba Iulia: ”Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat”.
Suntem numai lucrătorii viei, nu proprietarii ei: să fim recunoscători! Să recunoaștem realitatea faptului că via nu e a noastră, ci o administrăm temporar. Să fim atenți la schimbul de generații – la arta predării și preluării: Unirea nu este materială – deși Statul are nevoie de taxele noastre; Unirea nu este înfăptuirea politicienilor naționaliști, ci a politicienilor care și-au orientat cariera spre ideea de Patrie.
Entuziasmul Unirii se hrănește zilnic din Iubire, Speranță și Credință – ea nu are nevoie de un dușman comun (deși asuprirea străină funcționează ca un ceas deșteptător), ci de sacrificiul orgoliului și ambițiilor personale, în slujba binelui comun și al interesului național. Nu putem face abstracție de simpatiile personale? Măcar de-am avea inteligența de a conduce patriotic, mulțumind Bunului Dumnezeu că facem parte astăzi din Marea Familie a Popoarelor Europene Democratice, pe care o numim Uniunea Europeană …
PS – … m-am gândit să vă ofer aici atât ceva ”vechi” (Textul – de altfele foarte actual și inspirațional – al unei Conferințe despre Unire, ținută de Ionel I.C. Brătianu, la Radio, în 1934) cât și ceva ”nou” (o imagine a Horei Unirii, generată de Inteligența Artificială Dall-E după un prompt ce reflectă inspirația și gândurile acestei dimineți (”Te rog să realizezi un tablou, astfel: stelele din steagul Europei poartă costume nationale românesti, si încing o horă a bucuriei pentru a exprima unitatea patriotică în spiritul valorilor democratice ale Uniunii Europene, din care facem parte …”)
Vânarea urșilor este permisă la noi în țară, însă doar cu aviz de ministru. Oamenii nu pot (fiindcă nu au voie!) să se apere, riscând dosar penal: dacă răpun o fiară protejată de lege, intră la pușcărie. În Vest, lucrurile stau altfel. Sălbăticiunile sunt identificate genetic, monitorizate și urma lor e ținută (fără acord GDPR), într-o bază de date. Ai lor au numere, ai noștri sunt anonimi (încă).
Anul 2023 ar putea aduce o schimbare, fiindcă subiectul ”animal sălbatic vs. animal îmblânzit” a intrat spectaculos și abrupt pe ordinea de zi (și pe agenda personală, presupunerea ne aparține), a chiar Președintei Uniunii Europene.
Cum așa?
Aliatul (nesperat) al țăranului român este de data aceasta, exemplarul Canis lupus numit GW950m – un lup care a dat o raită anul trecut prin comuna Beinhorn, parte din orășelul Burgdorf, din regiunea Hanovra în Saxonia Inferioară (Germania).
Mânat de instinctul său de prădător, lupul a atacat cu sânge rece ce-a găsit având sânge cald, în poiana din pădurea alăturată. Un ponei (probabil prea sigur pe sine? cu ținută de pur-sânge?), pe nume Dolly, care de 30 de ani făcea parte din Familia Ursulei von der Leyen. Stare de șoc: cum a fost posibil?!
Justiției din Germania i-a trebuit o lună de zile să-l pună pe-o listă a morții pe GW950m. Atenție, furia a fost atât de mare, încât l-au pus atât pe el cât și întreaga lui haită. Adică exterminarea neamului și a genei rele … Deh, lupul rău, e acela care ne-atacă oile noastre, nu-i așa?
Deși lupii sunt specie protejată în Europa, cineva (nu e clar dacă Familia von der Leyen sau un avocat susținător al drepturilor fermierilor nemți) a depus o Cerere pentru aprobarea unei Excepții Speciale de la Legea speciilor protejate (astfel, lupul GW950m a devenit, cu acte în regulă, fugar) …
Mai mult, după moartea poneiului Dolly, Ursula a dat semne ale puterii de care știe să se folosească, cerând oficialilor din Comisia Europeană să reevalueze strictețea regulilor care protejează lupii în Europa.
Mă gândesc: poate avem și noi, la Ministerul Mediului, o analiză (în detaliu) și o statistică (la zi) a crimelor semnate de lupi și urși anonimi, neînregistrați încă într-o bancă de date genetică … sau măcar rapoarte ale știrilor care au apărut în presa dințara noastră, în ultimii doi-trei ani?
Ar fi momentul propice ca vocea fermierilor și pădurarilor români să se facă auzită în cadrul Comisiei Europene? Poate ar fi timpul ca la rândul nostru, să numărăm capetele sălbatice de la noi din țară și să le recoltăm …
Imagine realizată cu Dall-E, reprezentând pe Sf Benedict de Nursia, alături de copii … Putem învăța virtuțile, în joacă?Da, dacă nu le luăm în bășcălie …
Cine nu se îndoiește că există câteva grame de suflet în fiecare om, acela poate observa cu interes capacitatea acestui organ aparte, de a se mărturisi pe sine în două moduri distincte: (1) prin vorbe și (2) prin fapte.
Vorbele sufletului sunt de regulă șoaptele mărturisitoare. Uneori, poate chiar cu ultima suflare – numai Bunul Dumnezeu știe când și dacă va avea loc acest moment -, sufletul este chemat să-și mărturisească credința. De obicei, în fața unuia care aparent îl chinuie, pentru a-l pune la încercare. Martiriul însă poate fi pecetluit și cu tăcerea, atunci când sufletul refuză să-L nege prin vorbe mincinoase pe Creatorul său. Dacă și tăcerea sufletului este relevantă, cu atât mai mult, să ne ferim de vorbe mari despre respirația ființei noastre, pentru că ele nu au trecere în fața Celui care ne cunoaște intențiile (Omul va fi judecat după intențiile sale? – de reflectat).
Faptele sufletului ne caracterizează și ne scriu povestea vieții. Există expresia ”suflet hain” (din turcescul hayin – adică trădător, nemilos, obsedat/posedat de rele, perfid), și există de asemenea ”suflet candid”, care-și trage rădăcina din latină – candidus însemnând ”alb strălucitor”, cu sensul de candelă luminoasă, aprinsă, ce poate fi reprezentarea unor oameni nevinovați și cu o morală fără cusur… doar că de-aici, să observăm în treacăt cum candidus și-a mărit familia în limba română, devenind rădăcină transformatoare pentru: in-candescent, incendiu, încing … (Oare marii revoluționari candizi, au fost conștienți de incendiile pe care le vor declanșa? – de reflectat).
Dacă descoperim că există o contradicție între cele două moduri mărturisitoare pentru una și aceeași persoană, atunci îi putem lesne observa în exprimare o tensiune, o agitație ce încearcă să spună una și între timp, face alta.
Această dihotomie are o explicația simplă: chiar de voi fi crezut aici, pe Pământ, chiar de-i voi amăgi sau înșela pe cei care mă ascultă, dacă nu voi ajunge să fac binele, nu voi ajunge să stau în fața lui Dumnezeu.
Altfel spus, dacă simt sufletul prea plin și am o aplecare de a-L mărturisi pe Creatorul meu, mai întâi o voi face prin fapte bune, ascultând de Lege. Importanța vorbelor este în acest caz, secundară. În prim plan, e ascultarea Cuvântului, care devine Lege interioară. Întrebarea pe care ne-o punem, aparent de-a lungul întregii vieți, este aceasta: ”Când devine Cuvântul o armă, o faptă bună, care transformă și îndreaptă orientarea noastră spreAdevărul care este Lumina de un Alb Strălucitor?”
Reflectând la această întrebare fundamentală, vom îndrăzni un răspuns: sunt cel puțin două momente în care Cuvântul – adică Legea care s-a mutat în inima noastră – se rostește pe sine însuși cu putere de Adevăr: (1) atunci când ne mărturisim păcatele și (2) când Îl folosim în mod just, pentru a ne împăca cu fratele nostru.
Să cerem deci de la Dumnezeu harul smereniei, mai înainte de a fi prea târziu, adică mai înainte de sfârșit.
E bine de știut, pentru cei care doresc să-și exerseze viața spirituală, că există în Regula Sf Benedict, un capitol întreg (anume, al 4-lea) dedicat uneltelor spirituale pe care oricare din noi le are la îndemână, pentru operațiunile de igienă sufletească – adică de curățare și vindecare spre creștere roditoare. În latină, se cheamă ”Instrumenta bonorum operum”, și pe această temă, puteți citi mai multe, aici.
Ar fi timpul să privim lumea ca un atelier, în care virtuțile sunt uneltele pe care le avem la îndemână pentru a ne forma caracterele? Dacă vom considera că cei din jur sunt frații noștri, atunci ne vom păstra mereu zâmbetul și voia bună, pentru că joaca și umorul dau un farmec aparte vieții noastre …
–
PS – … și vă rog să mai primiți o întrebare, la care putem medita în viitor, împreună, fie că ne este sau nu pe plac: ”Oare de ce sunt cei nedrepți, mai săraci?!”
Calin Diaconu 