3 Februarie 1959 – ziua care a cutremurat America: un accident aviatic îi răpeşte contemporanilor pe trei dintre starurile în ascensiune ale vremii: Charles Hardin Holley (alias Buddy HollyThat will be The Day; Peggy Sue); Richard Valenzuela (“Ritchie Valens” – Oh, Donna) şi Jiles P. Richardson  (“Big Bopper” – Chantilly Lace)… Băieţii erau obosiţi de ritmul concertelor contractate şi au dorit un americănism banal: să-şi “cumpere niţeluş de timp”. Aşa că, în locul disconfortului sigur al autobuzului îngheţat, au ales un avion personal – care s-a prăbuşit la puţin timp după decolare, într-o furtună de zăpadă…

Îmi aduc aminte – şi probabil nu sunt singurul căruia îi este dor să revadă acel film scăpat cenzurii anilor ’80: THE STORY OF BUDDY HOLLY… Cât de fascinat am fost de poveste! Pentru că muzica lui Holly – deşi spunea că o are în cap, sub formă de ritm care nu-i dă pace, pornea din inimă – tonul fiind al poveştii lui de dragoste cu Maria Elena Santiago…

Am căutat pe web pentru prietenii noştri mai tineri imagini şi înregistrări, ocazie cu care am aflat că melodia lui Don McLeanAmerican Pie” este de fapt  un tribut adus acestor trei tineri şi talentaţi pionieri ai rock and roll-ului, pentru tragica zi în care … muzica a murit (“the day the music died!”). Ciudată e şi forma de clepsidră a afişului – nu vi se pare?



Ceea ce importă, la urma urmei – e  atitudinea ochilor, curiozitatea acestora de a afla, de a înregistra, de a imita… Faptul mirării conţine o bucurie ascunsă – a neînţelegerii lucrurilor fără importanţă. Raţiunea nu şi-a intrat încă în drepturi, însă ochii se bucură cu oglinda sufletului curat!


… şi a trecut 6 Decembrie: România invocată, evocată, provocată şi uşor saturată (să nu zic îngreţoşată) – a votat: avem un nou Preşedinte, pentru următorii 5 (cinci!) ani…

Pasionali, ne-am împărţit perfect egal în două tabere “anti”: anti-comunism şi anti-dictatură. Deoarece comuniştii sunt ceva mai credibili, iar ceilalţi oameni ai muncii ceva mai discreţi, a învins – ce-i drept, cu jumătate de gură, tabăra micuţului dictator.

În locul modestiei care ar trebui să respire de acum înainte pe culoarele Cotroceniului (motivată în special de puţinul victoriei) … este foarte probabil să reînceapă glumele hăhăite şi aerele de doctor în ale politicii: “Ia zi tu fruuumooos: VIRGULA 33… la sută, he, he, he!”… Poanta se va auzi până departe în sistemul sanitar românesc (poate ar merita un articol: Cu Naţiunea, la spital!).

La care noi, pacienţii, ne vom aminti (unii cu drag, alţii cu ajutorul hapurilor de memorie) de mesajul electoral  absurd-câştigător: “De ce le e frică, nu scapă!”

… şi n-am scăpat!

P.S. Apropo de diaspora regulatoare de conturi electorale: se spune în istoria imaginarului că lucrurile se văd altfel din afară. Măcar vom şti să organizăm repejor un guvern în exil?!


La Zurich – există un KUNSTHAUS.

Acolo am văzut în urmă cu ceva vreme un tablou al lui Pieter BRUEGEL cel Tânăr (1564-1638) – intitulat “Drumul Calvarului”. Un tablou din acela mare, cu personaje mici şi multe – îmbrăcate de epocă (ev mediu) dar reprezentând o secvenţă biblică (antică).

Nu am putut lua un cadru general, însă pe furiş, cu telefonul (!) – am reuşit să iau cu mine două detalii, prezentate mai jos.

În primul îl avem pe Iisus, în toată singurătatea lui, întărită de faptul că toţi sunt cu feţele “întoarse” de la EL …. Domnul e în mijlocul agitaţiei dar singura care îl caută pentru o mângâiere, o atingere este Sfânta Veronica cu ştergarul ei. (Mai e şi un copilaş – despre care nu ştim sigur dacă aleargă înspre Mântuitor – sau doar ce a aruncat cu o piatră...)

Al doilea cadru e ceva mai sus pe drum, cu cei doi tâlhari. Nu numai că aceştia beneficiază de mijloc de locomoţie confortabil – o căruţă trasă de-un cal – însă au, fiecare, câte un preot personal alături! Dintre cei doi, unul stă cu spatele la noi dar pare să asculte la preot; însă cel de-al doilea nici nu vrea să audă de greşelile săvârşite.

Care din cei doi credeţi că s-a îndreptat pe Cruce?