oceanul de relatii

Am glumit mai demult, spunând că internetul ”ne-a mărit” infinitul … dar astăzi am să mă refer la lumea reală, și voi începe printr-o … enumerare. 

Ce au în comun următorii termeni: părinți, frați, veri, bunici, rude apropiate și îndepărtate, colegi de grădiniță, de școală, de liceu, de facultate, de muncă, prieteni, cunoștințe, iubiți, iubite, soți, soții, bebeluși, copii, adolescenți, adulți, bătrâni, celebrități, necunoscuți, autori, personaje, actori, profesori, medici, preoți, avocați … mă opresc, pentru că ați ghicit: formează cu toții, oceanul de oameni pe care i-am cunoscut cândva, pe care i-am întâlnit la un moment dat în viața reală sau pe care încă nu i-am întâlnit, dar o întâlnire cu ei e perfect posibilă  – fiecare cu dreptatea și adevărul său, fiecare cu vârsta, pregătirea, starea sa de spirit, religia, etnicitatea, limba și experiența sa … un adevărat ocean de relații

Dacă viața a fost atât de darnică și mi-a scos în cale oameni dragi, de la care am avut și încă am atâtea de învățat, în fiecare zi … dacă bibliotecile sunt pline de cărți pe care încă nu le-am citit, dacă simt că sunt un biet sărman nepriceput în ale conviețuirii sociale (căci încă mai supăr pe ici – pe colo, pe câte unul), fiind incapabil de suficientă compasiune pentru a alina suferințele tuturor fraților și surorilor mele, care sunt șansele de a influența cu ceva acest microcosmos, în care văd cum fiecare dintre particule se crede centrul de greutate și are pretenția de a fi partea de la care începe construcția întregului?!

Ordinea în oceanul de relații al vieții reale nu se poate realiza prin surfing, nu poate rămâne la suprafață. Adevărata interacțiune dintre doi oameni presupune schimbare, îmbogățire reciprocă. Așa am învățat că trebuie să te deschizi în primul rând, pentru a primi, că trebuie să oferi ceva ce contează cu adevărat pentru celălalt: sinceritatea e o condiție, dar vă mărturisesc că se poate învăța și din greșeli (credulitatea nu e o virtute, dimpotrivă) …

Avem nevoie de stele pentru a ne orienta și de aceea am construit constelații – sisteme de morală, comandamente etice și în ultimă instanță, am învățat că legile trebuie respectate. Nu fiindcă altfel ne-am scufunda – căci, așa cum spuneam – cred că adevăratele relații sunt de tip diving, nu surfing … ci tocmai pentru că, scufundați fiind în întunericul absolut, singura lumină pe care o avem este cea a Adevărului, care ne arată Calea Dreptății. Urmând această stea călăuzitoare, ajungem ușor la Libertate, dacă suntem atenți să descoperim vibrațiile sufletului, adică dezvoltăm sensibilitatea de a percepe personalitatea celuilalt și practicăm disponibilitatea de a recunoaște dreptul că și el poate fi ombilicul întregului!

Dacă fiecare punct ar fi în centrul unui univers – aveți idee ce figură geometrică ar rezulta?!  

Pentru orientarea în oceanul de relații, considerăm utilă aici o scurtă reamintire a unor importante definiții din geometrie: punctul este acea entitate fără dimensiune (sic!), care ne ajută să definim drepte (ne trebuie minim două puncte), planuri (minim trei puncte), spații (când avem o mulțime de puncte) și masive (când avem un număr foarte mare de puncte, care ajung să se unească practic între ele) …

Așadar, deși suntem în întunericul oceanului de relații, înțelegem acum rolul esențial al dreptei care unește două puncte, știm cum două persoane pot ajunge străine una de cealaltă – deși locuind sub același acoperiș; cum doi vecini care stau pe aceeași stradă nu ajung să se cunoască dincolo de salutul de politețe … vedem atâtea puncte, care nu găsesc dreapta comunicării ce le-ar putea forma evolutiv!

Tot astfel, punctul care are coordonatele sale definite față de un sistem de referință, va forma mai repede un masiv împreună cu alte puncte, care fac și ele parte din și se raportează la același sistem  … de aceea, credem că va conta pentru cei ce fac “scufundări” în oceanul de relații,  apartenența la Familie și la Biserică – acestea rămân premisele naturale ale unității noastre … ne formăm și ne simțim mai protejați, ca puncte, atunci când avem un sistem de referință (al nostru, care ne aparține și căruia îi aparținem).

București, 28 Decembrie 2019

(Sub amabila îndrumare și cu explicațiile întotdeauna binevenite ale Domnului Inginer Florin Boian)   


Umblam navigand … prin internet, pentru a identifica revolutionari in ale comunicarii…  muzicale….

Nepricepandu-ma mai mult, am cautat “Uriah Heep”, apoi am dat de “Pink Floyd” … si, nu m-am oprit decat asupra lui “Syd Barrett”…

E o relatare a drumului actual al cautarilor mele (de internaut): sunt condamnat sa umblu (sa navighez) pe potecile pe care alti sute de mii (sau milioane) le-au umblat, inaintea mea: drumul celor multi, este drumul cel bun. Cautarea mea e organizata, sistematizata, de umbletul si potecile celor multi dinaintea mea. Asa e bine, pentru ca asa a fost mereu. Dixit Google!

Internetul nu face altceva decat sa copieze pasii altor mijloace de comunicare de succes dinaintea lui: se pliaza pe receptor.

Doar ca o face… mai repede!

Hai sa va vad asculatand (si comentand) cum un Chel (Spanul 🙂 !) se ia in piept cu niste Feti-Frumosi ai anilor ’60!

Voi sa spuneti: cine a ramas in istorie?!


“Rosu stop – stai pe loc! / Galben soare – ai rabdare!/ E pe verde – treci, baiete!” … cam asa suna poezia pe care o invatam, de mici, pentru a deveni buni participanti la traficul orasului modern.

Sa ne imaginam ca ne-ar vizita civilizatia un intelept al Antichitatii: ce s-ar mai lasa uimit de puterea magica a culorilor stralucitoare, asupra (majoritatii) masinilor din trafic: uite cum le opreste sau le da voie sa treaca, uite cum asculta (aproape toata lumea), de acest stalp care se aprinde diferit dar la intervale egale, cu dreapta masura pentru toti!

Daca nici macar acest limbaj simplu, non-verbal, al luminii semaforului – nu este respectat si implicit inteles de toti (caci unii se grabesc sa “calce galbenul” iar altii se lasa treziti din amorteala de claxonul celor din spate) … ce sa mai spunem de urmatoarele situatii, atat de des intalnite:

  • atunci cand unii spun (si trag) “hais” iar altii “cea”;
  • atunci cand unul spune “una” iar celalalt intelege “alta”;
  • atunci cand spunem ca am inteles ceva, cand de fapt le potrivim aproximativ dupa urechea noastra;
  • atunci cand promitem ca facem – dar nu ne tinem de promisiune, incurcand pe cel care asteapta (“inteleptul promite iar nebunul spera”);
  • atunci cand ideile intr-un dialog sunt lasate “in coada de peste”, ca forma superioara a diplomatiei, in loc ca asteptarile sa ne fie clare ( celebrul “las’ ca vedem noi!”)

Ramane sa reflectam la puterea exemplului, singura care comunica in mod absolut ceea ce suntem si ceea ce vrem de fapt, singura care are forta transformatoare a celuilalt dupa imaginea vie a faptelor noastre.