June 19, 2010
Nici ziua de azi nu a trecut fără oarece realizări :-)!
Împreună cu Tudi (10), după 6 ore de muncă serioasă, cu ajutorul Flickr, Picassa3 şi bineînţeles YouTube, am reuşit fragmentul muzical pe care vi-l propunem mai jos.
Cântecul e optimist dar nu chiar vesel – după cum şade bine vremurilor pe care le trăim. Însă viitorul e acea parte de drum pe care o avem în faţa noastră.
Audiţie plăcută şi aşteptăm amândoi – să cunoaştem impresiile voastre!
Cu drag,
Tudor & Călin Diaconu
May 11, 2010
Din titlu, veţi crede că am descoperit un “fir” legat de aprovizionarea cu medicamente sau de cantina spitalului… Dar nu! E mult mai simplu şi mult mai trist de-atât! E vorba despre furtul clasic, cu nuanţe macabre de tâlhărie…
O scurtă paranteză, înainte de a începe: pe vremuri, aveam domnitori care se deghizau şi o porneau prin târg, pentru a lua pulsul vieţii de zi cu zi, pentru a întreba după pofta inimii şi a exersa ascultarea adevărurilor nefardate ale trebilor ţării… În săptămâna care a trecut, am fost (nedeghizat, ce-i drept!) un reporter incognito în Spitalul de Urgenţă din Bucureşti: mi-am rupt piciorul într-o întâmplare nefericită – necesitând o intervenţie chirugicală.
O săptămână întreagă am stat la pat, învăţând să înţeleg lumea din poziţia orizontală …
Sunt multe lucrurile pe care le-am învăţat, lucruri pe care nu aveam probabil cum să mi le imaginez că există … dar nu vă voi plictisi cu diferenţele între infirmiere şi asistente, despre brancardieri care îşi imaginează că ştiu medicină mai bine decât medicul stagiar … ci am să vă semnalez un lucru incredibil, dincolo de imaginaţia mea: în Spitalul de Urgenţă se fură telefoanele pacienţilor de la Reanimare şi a celor din saloanele alăturate: bolnavi imobilizaţi la pat, sedaţi, adormiţi şi fără posibilitatea de a se apăra…
Stilul e simplu: se trimit la înaintare vânzătorii ambulanţi (pijamale bărbăteşti, cărţi, ziare) apoi, noaptea în jurul orei 2 – 2,30 are loc tâlhăria propriu-zisă.
Astfel, pacienţii au ajuns să adoarmă cu mobilele lor sub pătură, iar surprinzător! – până şi un Profesor venit în vizita principală de dimineaţă, nu ezită să recomande atenţie mărită pacienţilor pe care îi surprinde … cu telefonul mobil pe noptieră!
February 3, 2010
3 Februarie 1959 – ziua care a cutremurat America: un accident aviatic îi răpeşte contemporanilor pe trei dintre starurile în ascensiune ale vremii: Charles Hardin Holley (alias Buddy Holly – That will be The Day; Peggy Sue); Richard Valenzuela (“Ritchie Valens” – Oh, Donna) şi Jiles P. Richardson (“Big Bopper” – Chantilly Lace)… Băieţii erau obosiţi de ritmul concertelor contractate şi au dorit un americănism banal: să-şi “cumpere niţeluş de timp”. Aşa că, în locul disconfortului sigur al autobuzului îngheţat, au ales un avion personal – care s-a prăbuşit la puţin timp după decolare, într-o furtună de zăpadă…
Îmi aduc aminte – şi probabil nu sunt singurul căruia îi este dor să revadă acel film scăpat cenzurii anilor ’80: THE STORY OF BUDDY HOLLY… Cât de fascinat am fost de poveste! Pentru că muzica lui Holly – deşi spunea că o are în cap, sub formă de ritm care nu-i dă pace, pornea din inimă – tonul fiind al poveştii lui de dragoste cu Maria Elena Santiago…
Am căutat pe web pentru prietenii noştri mai tineri imagini şi înregistrări, ocazie cu care am aflat că melodia lui Don McLean “American Pie” este de fapt un tribut adus acestor trei tineri şi talentaţi pionieri ai rock and roll-ului, pentru tragica zi în care … muzica a murit (“the day the music died!”). Ciudată e şi forma de clepsidră a afişului – nu vi se pare?
January 3, 2010
November 22, 2009
Întrebarea despre repere morale nu e nouă.
În vremuri de criză revine în actualitate – de nici nu ştii: e criză pentru că nu avem moralitate sau nu mai e loc de moralitate în vreme de criză…
Să-l ascultăm pe Epictet (sec. I d.Hr.) răspunzând întrebării „Cine este un STOIC?”: „Arătaţi-mi (pe) unul care este bolnav dar fericit; care este în primejdie dar fericit; care este alungat dar fericit; care este defăimat dar fericit.”
Să înţelegem de aici pentru a alege corect modelele:
Nici ecoul hohotului de râs, hăhăiala care se întoarce împotriva celui şi nu înapoi la cel care se amuză (vai, pe seama noastră!);
Nici încruntarea fără adresă, seriozitatea jucată de dragul alegătorului aşezat pe canapea în faţa televizorului (că aşa-i place să ne vadă – serioşi, doar e criză, nu?);
Ci mult mai degrabă ZÂMBETUL, singurul care stabileşte un raport corect între interior (sine) şi exterior (lume): căci pacea, liniştea şi armonia (con)duc spre ÎMPĂCARE a noastră cu lumea.
P.S. Rămâne să înţelegem de ce Tudor Chirilă şi nu Neagu Djuvara, de exemplu. Poate o mare provocare la adresa tinerilor… http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html
Calin Diaconu 