3 Februarie 1959 – ziua care a cutremurat America: un accident aviatic îi răpeşte contemporanilor pe trei dintre starurile în ascensiune ale vremii: Charles Hardin Holley (alias Buddy Holly – That will be The Day; Peggy Sue); Richard Valenzuela (“Ritchie Valens” – Oh, Donna) şi Jiles P. Richardson  (“Big Bopper” – Chantilly Lace)… Băieţii erau obosiţi de ritmul concertelor contractate şi au dorit un americănism banal: să-şi “cumpere niţeluş de timp”. Aşa că, în locul disconfortului sigur al autobuzului îngheţat, au ales un avion personal – care s-a prăbuşit la puţin timp după decolare, într-o furtună de zăpadă…

Îmi aduc aminte – şi probabil nu sunt singurul căruia îi este dor să revadă acel film scăpat cenzurii anilor ’80: THE STORY OF BUDDY HOLLY… Cât de fascinat am fost de poveste! Pentru că muzica lui Holly – deşi spunea că o are în cap, sub formă de ritm care nu-i dă pace, pornea din inimă – tonul fiind al poveştii lui de dragoste cu Maria Elena Santiago…

Am căutat pe web pentru prietenii noştri mai tineri imagini şi înregistrări, ocazie cu care am aflat că melodia lui Don McLean “American Pie” este de fapt  un tribut adus acestor trei tineri şi talentaţi pionieri ai rock and roll-ului, pentru tragica zi în care … muzica a murit (“the day the music died!”). Ciudată e şi forma de clepsidră a afişului – nu vi se pare?


[gigya width=”300″ height=”430″ src=”http://www.soundclick.com/widgets/creatives/mp3PlayerPremium.swf” quality=”high” flashvars=”bandid=895711&ext=1″ wmode=”transparent” ]

Întrebarea despre repere morale nu e nouă.

În vremuri de criză revine în actualitate – de nici nu ştii: e criză pentru că nu avem moralitate sau nu mai e loc de moralitate în vreme de criză…

Să-l ascultăm pe Epictet (sec. I d.Hr.) răspunzând întrebării „Cine este un STOIC?”: „Arătaţi-mi (pe) unul care este bolnav dar fericit; care este în primejdie dar fericit; care este alungat dar fericit; care este defăimat dar fericit.”

Să înţelegem de aici pentru a alege corect modelele:

  1. importanţa atitudinii constante;
  2. relevanţa zâmbetului – atitudinea corecta care naste fapte corecte;
  3. puterea de a trece peste momente grele.

Nici ecoul hohotului de râs, hăhăiala care se întoarce împotriva celui şi nu înapoi la cel care se amuză (vai, pe seama noastră!);

Nici încruntarea fără adresă, seriozitatea jucată de dragul alegătorului aşezat pe canapea în faţa televizorului (că aşa-i place să ne vadă – serioşi, doar e criză, nu?);

Ci mult mai degrabă ZÂMBETUL, singurul care stabileşte un raport corect între interior (sine) şi exterior (lume): căci pacea, liniştea şi armonia (con)duc spre ÎMPĂCARE a noastră cu lumea.

P.S. Rămâne să înţelegem de ce Tudor Chirilă şi nu Neagu Djuvara, de exemplu. Poate o mare provocare la adresa tinerilor… http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html


Autumn_Colours_Throughout_d9ceMai întâi, vom sesiza o diferenţă între „clătinat” şi „legănat” prin filtrul perceperii/înţelegerii diferite a timpului trăit.

Pentru unii, timpul stă pe loc, pentru alţii – timpul o ia razna. Mişcarea singură e aceeaşi şi intelegem ca se trage din pendul… atunci cand, aramiu-tomnatic se aseaza-n ultim vals pe pamantul inca fierbinte.

Se leagănă:

  • codrul verde când simte freamătul haiducului şi doina voinicului;
  • doi pe-un balansoar când nu au nevoie de cuvinte;
  • copilul în leagăn când e înfăşat (legat)…

Dar se clatină:

  • o clădire la cutremur;
  • un om beat în zigzag-ul drumului pierdut;
  • o statuie când stă să fie dărâmată de pe soclu.

Distingem un dramatism şi o nuanţă mai radicală în clătinare, care lasă de-o parte relaxarea şi se concentrează pe acel moment de „ori-ori”, de „atărnat de-un fir de păr”, de „azi o vedem şi nu e”. E momentul recunoaşterii Marelui Adevăr: acela al micimii noastre de „fir de praf” şi „biet nimica”…

Apoi, ne vom întreba care este fermecata legătură între „clătinare” şi „clătire”; dacă nu cumva este nevoie să iscăm furtună (Sturm) şi să băgăm la înghesuială (Drang) aparenta putere nemăsurată a Minţii şi Voinţei noastre pentru a ne limpezi asupra a ceea ce suntem cu adevărat: suntem gândurile, principiile, hotărârile pe care le luăm. Suntem credinţa noastră.

(Şi să nu uităm a mulţumi furtunii pentru latura marinărească a caracterului

nostru!)Huge_Storm_Surge_74d2


93



Sufletul nostru e orb.

Şi, ca un orb, s-a învăţat să simtă, încă din copilărie – întristarea şi plăcerea: primul zâmbet al copilaşului nou-născut, este adresat în somn… cui? Poate unor amintiri netrăite încă, sau poate unor proaspete amintiri, legate de lumina ochilor Mamei, căldura şi parfumul aşternutului cald… amintiri neînţelese şi necomparate, ci trăite (sau retrăite) în memoria sufletului.

La fel, primele supărări „pe mâncare”, atunci când pornim din nimicuri războiul nostru de câteva minute cu Lumea, când nimeni nu ne înţelege, toţi sunt parcă împotriva noastră, fără să putem demonstra acest lucru („las’ că ştiu eu”)… furia ni se topeşte rapid în întristare, în melancolie, pentru ca apoi, uitarea să ne ajute să „trecem peste”, să o luăm de la început.

 Sufletul nostru orb are nevoie de Raţiune.

 Raţiunea îi explică Sufletului ceea ce acesta ştie/simte din propria-i experienţă (o ştie numai intuitiv, căci nu are cuvinte să-şi explice stările cognitive pe care le trăieşte, afară de poeţi!) că nici întristarea şi nici plăcerea nu sunt definitiv bune. Ele sunt trăiri extreme, iar la mijloc – în spaţiul îngust şi strâmt, pe calea celor puţini, prin gămălia de ac în care uneori încape o cămilă, e… pacea sufletului: zâmbetul de mulţumită (şi nu rânjetul de automuţumire).

Sufletul, pe măsură ce avansează în experienţe, ani şi riduri, ar trebui să fie tot mai deschis în ascultare către sfaturile Raţiunii. Însă nu e relevant să devii ascultător de nevoie, atunci cănd nu mai ai încotro! Nu e relevant pentru dialogul Suflet – Raţiune, ca primul să asculte de-al doilea numai după ce… a surzit!

Vom spune că Raţiunea are nevoie de ceva timp, în fiecare din noi, pentru a se maturiza, dar o vom găsi până la urmă acolo – căci este darul cunoaşterii Binelui şi Răului, este darul care ne-a izgonit din Rai, făcându-ne muritori.

 Sufletul nostru orb are nevoie de Raţiune, care stă trează sau picoteşte – din puterea Voinţei. Voinţă, care e misterios mai puternică cu cât e mai smerită! Voinţă pe care o cerem prin rugăciune, pentru a o îndeplini (şi nu pentru a o creşte!), în fiecare zi a vieţii noastre.

 (…gânduri pe marginea unor lecturi niciodata pre tarzii, din Sfântul Antonie cel Mare)