Despre Anul Domnului 2020, avem convingerea că va fi folosit de istorici atunci când vor avea nevoie să împartă epocile, ca una din bornele ce indică o turnură majoră pentru omenire, în ansamblul ei. Epoca contemporană, care începe cu Marele Război (primul război mondial și sistemul de pace versaillez), își va găsi astfel, un punct terminus: am intrat oficial, într-o nouă etapă a devenirii noastre, ca omenire.

A fost un an al vindecărilor, în care am înțeles cât de apropiați suntem unii de ceilalți și mai ales, că adevărata alinare nu poate fi oferită decât de către acela care, a cunoscut pe propria sa piele, suferința. 

Dacă adevărurile fundamentale au fost bine asimilate de către cei vindecați, atunci vom recunoaște valoarea fraternității universale. Educarea inimilor în acest spirit se face din pruncie – iar bucuria copilăriei va deveni o stare de grație, vom conștientiza că aerul suflării noastre, îl împărțim cu cei din jur … Poate creștinii vor căuta în dicționar sensul catolicismului, iar tratatele despre ecumenism vor găsi noi cititori pasionați de acest ideal, sau marile religii monoteiste avraamice își vor cinsti mai des prin dialogul păcii, pe strămoșul lor comun, tatăl credinței.

Copilăria va fi starea de spirit dominantă și fiecare va reînvăța mersul pe propriile picioare, cu tot ceea ce presupune ridicarea din patul indiferenței și lenevirii: a împărți cu celălalt (pentru a scăpa de egoism), a mulțumi celuilalt (pentru a învăța recunoștința), a trăi bucuria darului (pentru a scăpa de frica morții).
E posibil ca masca să ne însoțească încă o vreme – dar nu pentru a ne ascunde identitatea, ci pentru a proteja pe aproapele, și astfel, vom deveni mai buni: ne vom purta mai frumos unii cu ceilalți. La urma urmei, constatăm că a vindeca (heilen) înseamnă … a câștiga sfințenia (heilig sein).


Recunosc ca am doua locuri unde ma simt acasa.

Nu, nu am doua domicilii (cu atat mai putin doua proprietati …) – ci am amintiri la fel de puternice din doua locuri.

Primul este Bucurestiul, orasul in care m-am nascut (scuzati, nu ne alegem nici familia si nici momentul sau locul nasterii!) iar al doilea este Rupea (judetul Brasov) – oraselul in care am copilarit. Intre cele doua sunt atat de mari deosebirile, incat le-as putea linistit plasa la extreme, acoperind astfel intreaga oferta imobiliara autohtona: cine a crescut in fata blocului, batand mingea in parcare iar vacantele si le petrecea pe dealurile podisului transilvan – poate spune ca a gustat din tot ce ar fi putut oferi plaiul mioritic in veacul XX …

Pana in 1989, ca majoritatea conationalilor, nu am fost plecat in strainatate, cum se spunea pe-atunci “nici macar la bulgari”. De aceea, setea de cunostere a strainatatii – motivata de seceta impusa de regimul comunist -, a generat in noi nu numai curiozitate, ci mai ales o tensiune a asteptarilor: “Cum o fi dincolo?” ne intrebam …

Acel “dincolo” a fost pentru mine Toscana, iar primul oras vizitat la pas – Florenta.

“Firenze per la belezza, Roma per la grandezza”, spun italienii. In poza de mai jos, centrul spiritual e surprins pe de-a-ntregul: Baptisteriul octogonal in care se spune ca ar fi fost botezat Dante; Campanilla lui Giotto si Domul Santa Maria del Fiore – cu faimoasa cupola a lui Brunelleschi.

Iar astazi, cand revad locuri in care am fost, ma trec fiorii aducerii aminte si ma bucur ca universul bipolar Bucuresti-Rupea, ce parea candva indestructibil, s-a spart la un moment dat, facand loc unor orase si mai ales unor amintiri la fel de dragi.

Firenze