Nu ne surprinde faptul că în urmă cu 2500 de ani existau sclavi: așa își construiseră grecii lumea lor, considerând sclavii – bunuri personale, ”unelte vorbitoare” … adică lucruri însuflețite și nicidecum ființe cu personalitate și voință proprie … uneori erau multifuncționali – iar alteori erau specializați, întotdeauna având scopul de ”a face anumite treburi”, prin supunerea față de instrucțiunile stăpânilor lor.  

Am rămas însă foarte surprinși să citim despre felul în care își imaginau grecii o lume fără sclavi: ar fi posibilă, spuneau unii dintre ei – doar dacă lucrurile se vor fi … automatizat pe de-a-ntregul! Iată un citat din poetul Crates (a trăit în doua jumătate a secolului al V-lea înainte de Hristos): ”Ori de câte ori (bătrânul) cheamă unul din vase, acesta se apropie de îndată. Așează-te masă! Încarcă-te singură! Sacule, strânge-te! Cupă, toarnă ca să bem! Apropie-te pâinișoară! Oala trebuie să-și verse fiertura. Pește, vino încoace! Dar nu sunt câtuși de puțin fript pe partea cealaltă … De ce nu te întorci singur, presărându-te cu sare? (…) Închipuiește-ți, eu voi fi acela care pentru prima oară voi aduce pentru ai mei băi calde lângă coloanele porticelor, (…) așa încât apa să curgă pentru fiecare baie; vei porunci numai și apa se va ridica, iar alabastrul va exhala pe dată parfum, buretele te va freca singur, iar sandalele îți vor sta la dispoziție!” *

Surpriza noastră este astăzi cu atât mai mare, întrucât trăim aceste realități: suntem prinși în mijlocul revoluției SMART – telefoanele noastre sunt inteligente, cetățenii participativi, casele active, orașele își croiesc o haină a infrastructurii interconectate … totul pare că se apropie de împlinirea visului de a trăi într-o lume care funcționează ascultând de comenzile noastre, fără a mai fi nevoie de sclavi.

Automatizarea e cuvântul de ordine, aplicațiile și tehnologiile sunt gândite astfel încât purtăm cu noi propriul nostru ghișeu, la care – fără coadă – rezolvăm problemele în mod operativ; avem fiecare o portavoce prin care ne facem cunoscute opiniile în spațiul online (îi spune social media, bună și ea pentru publicitate) … ne programăm vacanțele, ne calculăm distanțele, ne umplem frigiderele care ne trimt alertă atunci când rafturile scad în greutate …

Și totuși …

Nu ne zgârie suficient de tare sonoritatea urechii, când auzim că fotbaliștii ”se vând și se cumpără”. Sau ce să mai spunem de (prea) mult mediatizatul caz Caracal … sau despre ”căpșunarii” care lucrează pe-un dolar pe oră … dar despre Mamele a căror muncă nu este nici recunoscută și (vai!) nici apreciată, deși o fac pentru noi din dragoste și în mod gratuit … 

Nu cred că automatizarea ne va scăpa de sclavagism, nici de nedreptate. Schimbarea însă e necesară, și va trebui să se producă în interiorul fiecăruia dintre noi – pornind de la descoperirea carității, care se simte cu inima. Și ar mai fi ceva. Sunt unul dintre aceia care crede că munca – în anumite condiții – este o formă de mântuire …   


* Text preluat din ”Filosofia greacă până la Platon. Vol II, partea a doua”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984, p 753-754

lanturi

  

 


– Auzi, Tată – ce e mai important pentru noi, oamenii? … răsăritul fiecărei zile sau sosirea tumultoasă a primăverii ca anotimp al înnoirii?

– Fiul meu, zic să ne bucurăm de fiecare zi ce ne este dată, ca de un dar … și să rămânem peste anul întreg cu acel gust al revoluției, al profundei reînnoiri, pe care primăvara cu adevărat îl oferă naturii terestre a omului, într-o simfonie presărată cu marșuri triumfale a noului spectaculos care învinge asupra vechiului, ca lege a firii … Noutatea se poate da în spectacol, înnoirea însă – e o treabă foarte serioasă!

(Fragment dintr-o viitoare posibilă carte – ”Dialoguri imaginare cu Tata”)

Când ne referim la sclavie, ne face plăcere să spunem că odată cu apariția creștinismului, vechiul sistem al orânduirii antice a luat sfârșit. Ne place să ne referim la sclavagism ca la ceva foarte vechi, uitând că lumea ”liberă” l-a cunoscut până recent, în diferite forme prelungite: amintiți-vă de războiul de secesiune în America, sau revedeți filmul ”Aferim!” pentru a degusta (la propriu) traiul robilor țigani de acum mai puțin de două veacuri, de prin aceste părți.

Pe vremea comunismului, circula o vorbă printre intelectualii care pactizaseră cu regimul, în special printre artiștii care erau ”obligați” să colaboreze pentru a-și întreține familiile…  ”Aliniații”, jucând în horă – spunând siropoasele lor poezii laudative, preamărind mediocritatea: Nu te gândi că tu te duci acolo pe scenă, e doar pijamaua ta care face cutare chestie, tu ești pijamaua ta și de aceea, nu-ți chinui conștiința cu întrebări inutile, nu te lua la trântă cu toți ceilalți – pentru că, nu-i așa? – nici unul dintre noi nu-i mai tare decât sistemul, etc.

Azi, aud în jurul meu chemări la răzvrătire pe care unii le îmbracă sub forma invitației la schimbări profunde. Și, ca de obicei, ni se spune că nefăcând efortul trădării unei cauze, nu putem ajunge să fim noi înșine.

Îmi dau seama însă că-n 1989 a fost (din păcate!) vremea petecelor noi, care s-au aplicat fără prea multe discuții interogative, asupra unui sac mult-prea-nvechit. Azi, vinul cel nou se revarsă în burdufe vechi și rezultatul este, din păcate, previzibil: se vor sparge, căci nici o schimbare care se vrea transformatoare, nu poate rămâne la suprafață …

Vrem schimbare? Atunci se cuvine să mulțumim lui Dumnezeu, care ne oferă înnoirea de zi de zi, dacă ne străduim îndreptarea pașilor spre Dreptatea și Adevărul Lui. Viața, dacă o socotim în minute – nu vom înțelege prea mare lucru din ea. Dacă o socotim în ani, rămânem la înțelegerea cronicarilor ce înșiră evenimente pe sfoară, poate spre lauda temporală a unei vremelnice orânduiri, însă oricum, seci. Viața, pentru a rodi și pentru a fi eliberatoare, poate fi trăită exclusiv … zilnic! În aceasta constă bucuria și speranța care ne cuprind odată cu fiecăre nou Răsărit … 

rasarit de soare

 


Prestigioasa revista germana de cultura politica CICERO are de pus o intrebare in legatura cu dictatura internetului: nu cumva ne aflam pe drumul spre o noua forma de sclavagism, in care statele colaboreaza indeaproape cu multinationale precum Google, Apple sau Amazon pentru a ne intipari online o imagine virtuala – imagine care vorbeste despre obiceiurile noastre, despre felul nostru de a fi … si care apoi domina prin expunere celalalt fel al nostru, terestru si off-line – ale carui dovezi existentiale nu mai au acoperire.
Lipsiti de substanta urmelor, lasam pe seama online-ului amintirea pasilor nostri prin aceasta vale a plangerii, devenind obiecte de studiu si controlati pana la a doua virgula in legatura cu timpul si petrecerea noastra pe-aici.

Daca urmele mele nu mai sunt ale mele ci ale umbrei intiparite prin motoarele de cautare si site-uri pe unde-am calatorit virtual, cine sunt eu de fapt?

Hopa, hopa ... nici nu ne-am dat seama cand ne-am lasat incalecati!

Hopa, hopa … nici nu ne-am dat seama cand ne-am lasat incalecati!