Filosofie Politica



Începând cu 2014 și până în 2018 – vom ține-o tot într-o sărbătoare: 100 de ani de la începutul, apoi de la încheierea Primului Război Mondial. A ”Marelui Război”, cum s-a numit până ca lumea să-l cunoască pe-al doilea și să înceapă numărătoarea …

Am descoperit recent o inițiativă lăudabilă a Arhivelor Naționale – organizarea unei FOTOTECI ONLINE și, parcurgând albumele, am găsit poza de mai jos – în care Marea Revoluție Socialistă din Octombrie își găsea loc, ca sărbătoare străină, printre sărbătorile noastre.

Era în anul 1944 și încă era război. Exista un dușman comun bine definit și se vorbea la plural, despre Aliați.

Peste numai câțiva ani, în 2017 – lumea va fi împărțită în jurul temei ”CUM E MAI BINE SĂ COMEMORĂM EVENIMENTELE DIN OCTOMBRIE 1917?” … Căci despre una și aceeași realitate, unghiurile de vedere ale celor care o cercetează rămân incomplete, dacă nu acceptă că trebuie să se completeze reciproc.

Și totuși, suntem nevoiți să admitem și faptul că ADEVĂRUL NU POATE FI ÎN MAI MULTE PĂRȚI, ÎN ACELAȘI TIMP.

Democrațiile occidentale vor avea de căutat în arhivele lor telegramele de felicitare adresate tovarășilor făr’ de Dumnezeu de la Moscova. La rândul lor, adepții absolutismului de sorginte țaristă vor trebui să caute în arhive dacă vor dori să-și cunoască trecutul – și acela din lagăre, nu numai cel de paradă.

Uite-așa, câteva steaguri alăturate, fluturând către noi peste timp tocmai din ”eliberatorul” an 1944, ridică o problemă majoră Ministerului nostru de Externe, dar și cancelariilor europene: cum ar trebui să reacționăm față de invitația de a sărbători, la Moscova, 100 de ani de la Marea Revoluție din Octombrie? Pentru estici, care au simțit pe pielea lor comunismul, octombrie 2017 se va dovedi probabil un test al răbdării de a retrăi un trecut de care ne rușinăm … dar vesticii, au arătat ei până acum interesul de a-și asuma și cunoaște istoria?

Dacă reducem istoria la interpretarea aparențelor, nu ajungem nicăieri. Dacă ne imaginăm că suntem deținătorii adevărului absolut, iarăși nu ajungem nicăieri. Cum să învățăm să privim rotund o realitate și cât de adânc să coborâm în străfundurile ei, pentru a avea bucuria înțelegerii și a ne îndrepta pașii pe calea cea bună? …

Iată de ce avem nevoie de LEGILE LUI DUMNEZEU și iată de ce, simplificând – vom recunoaște că un stat care se declară ateu, este un stat rătăcit. Iar un stat care se declară creștin numai din gură, neavând grijă de sărmanii săi – este ipocrit. Adevărul nu e la mijloc, ci la Dumnezeu.

Octombrie 1944. O sărbătoare străină, aplaudată de noi, proștii – „Fototeca online a comunismului românesc”

București, Octombrie 1944. O sărbătoare străină, aplaudată de noi, proștii – sursa: „Fototeca online a comunismului românesc”


Putin a venit la conducerea Rusiei în 2000, când Boris Elțîn – continuatorul lui Gorbaciov – reușise să compromită democrația prin eșecul economic și dezintegrarea URSS: să pierzi o pătrime din teritoriu și jumătate din populație în zece ani … e o performanță negativă greu de egalat!

Extinderea NATO e percepută de ruși ca o amenințare directă.

Extinderea NATO e percepută de ruși ca o amenințare directă.

Problema principală cu puterea este aceea că – dacă nu o exerciți, o pierzi în favoarea altuia. A fost nevoie de simplificarea politicii (uneori, democrația e foarte încâlcită) – și așa a apărut un program clar, pe înțelesul tuturor: ”unitatea țării” a fost pusă pe primul plan în politica lui Putin. Prin ”țară”, el înțelege fosta URSS – și asta poate fi considerat discutabil, în contextul dreptului la autodeterminare al diferitelor popoare: să încerci să le ții unite prin forță, înseamnă că nu ai reușit cristalizarea conștiinței unui trecut comun (pentru că acesta nu există în realitate).

Dar ceea ce nu există, poate fi creat și apoi impus ca soluție: din 2005, în Rusia se sărbătorește ”Ziua Unității Poporului”, prilej de a arăta cu degetul în interior către ”trădătorii” puși în slujba ”agenturilor”. Pentru că cei care gândesc diferit înseamnă că au interese diferite. Iar între diferit și străin este o nuanță care de multe ori scapă. Cine atentează la unitatea poporului nostru? Cine ne vrea răul? E simplu: cel care vrea să ne ia locul. Păi, se cuvine să renunțăm fără luptă la execitarea puterii?!

Visele imperiale ale Rusiei, reluarea peste timp a unor clișee care țin de curtea țarilor mai degrabă decât de austeritatea exterioară impusă de comuniști se exprimă în politica externă într-un soi de ”gelozie” față de vecinii de altă naționalitate decât cea rusă, dar parte din fosta structură numită URSS. Rusia își iubește cu gelozie vecinii, adică dozează într-un amestec numai de ea știut, dragostea sinceră cu îngrijorarea unui părinte care ține la copilul său: eu te iubesc, dar nu te pot lăsa de capul tău. Că de aici rezultă înapoierea, prin exersarea permanentă a unui handicap …

Shaakashvili - un presedinte visător sau o marionetă?

Shaakashvili – un presedinte visător sau o marionetă?

Un exemplu care va rămâne în cărțile de istorie este felul în care s-a realizat controlul efectiv asupra Georgiei. Rețeta este una banal de simplă: după regulile NATO, o țară aflată în stare de război nu poate accede la statutul de membru al Alianței. Iar în 2008, după summitul de la București, rușii au înțeles să acționeze în Abhazia și Osetia – când, într-un război de 5 zile, au repus în discuție liniile roșii pe harta geopolitică a lumii – ”până aici!” a fost reinventat ca sintagmă în politica externă rusă. De atunci, fiind în stare de război, Georgia nu mai are cum visa în mod realist la a deveni membră NATO sau UE – dar … politica poate fi si nerealistă, de aceea, în aparițiile lor, conducătorii georgieni par că visează înconjurați de steaguri ale unei apartenențe pe care geografia le-o neagă.

Europa, draga de ea, un vis îndepărtat pentru cei care sunt departe ...

Europa, draga de ea, un vis îndepărtat pentru cei care sunt departe …

Că-ți place de Uniunea Europeană nu înseamnă neapărat că te califici pentru a-i deveni membru. Iar pentru ruși, extinderea NATO a fost un șir îndelungat de umilințe: au fost destui interpreți care au călcat orgoliul învinșilor în picioare. De fapt, cum a fost? Putem vorbi de o victorie a americanilor în războiul rece sau de o încheiere a războiului rece, prin voința (și înțelepciunea) unui Gorbaciov? Iată două puncte de vedere foarte diferite, care nasc filosofii politice și programe diferite. De ce să vorbim de extindere, dacă nu ne-am înțeles cine a câștigat războiul sau dacă el s-a încheiat prin armistițiu?

Rusia are de ales – între a privi și a se împotrivi. Iar împotrivirea echivaleaza cu trasarea unor linii de demarcație, liniile roșii, și repetarea mantrei – ”până aici!”. Culmea este că cei care-i înțeleg cel mai bine pe ruși în acest mod de a-și privi vecinii cu interesul de a-i ține sub controlul dictat de propriile interese, sunt chiar americanii, care impun interesele lor economice în lume sub flamura luptei pentru democrație. Expansionismul ambelor mari puteri trebuie înțeles ca unul sistematic, de ieșire din granițele lor, prin trimiterea de trupe în teritorii care nu le aparțin, sub pretextul că lumea are nevoie de un ”jandarm bun” sau sub pretextul că ”acolo unde sunt vorbitori de limbă rusă, avem dreptul să-i apărăm cu arma în mână”. Puterea caută – și găsește mereu pretexte de a se exercita. De fapt, cele două Mari Puteri sunt nevoite să se înțeleagă, pentru că problema reală este moștenirea kazahă, la care China poate emite pretenții oricând. La fel de important este moștenirea talibană în Afghanistanul pe care americanii îl vor abandona la un moment dat – cine este îndreptățit să preia monitorizarea problemelor care vor continua în Asia centrală?

Ați văzut zâmbete mai false? Ei bine, e nevoie ca cele două Mari Puteri să se înțeleagă.

Ați văzut zâmbete mai false? Ei bine, e nevoie ca cele două Mari Puteri să se înțeleagă.

Reuniunea din 2-4 Aprilie 2008 de la București intră în istorie ca un mare eșec în politica externă a acestei alianțe, din care occidentalii se pare că nu au tras nici o învățătură. La doar câteva luni distanță, în August 2008, Georgia capitula – și de atunci nu se mai vorbește despre extinderea NATO în acea zonă. Poate a fost un succes organizatoric cu care putem să ne mândrim noi românii, poate ne-am bucurat că străzile Bucureștiului prăfuit au fost spălate cu detergent …, dar efectul imediat al acestui Summit a fost – stimularea rușilor spre acțiune concretă. De-atunci, rușii au preluat inițiativa și au așa numitul ”upper hand”: au demonstrat faptic că nu se vor da în lături de la intervenția armată în apărarea liniilor roșii – adică a granițelor fostului URSS.

După intervenția din Crimeea, acest fel de a (re)introduce în mod (aproape) natural forța în relațiile internaționale – a devenit o realitate certă. Nimeni nu se îndoiește că vom vedea flamurile separatiștilor din ”Republica Donbas” fluturând la Donetsk și Lugansk. Preocupat în vest cu o Ucraină care trage – sau e atrasă – în altă direcție, probleme serioase se conturează, cum spuneam, și în sudul Rusiei.

De ce am vorbi mai mult de extinderea UE spre Est decât de extinderea influenței Chinei spre Vest? Iar totul, pare să aibe loc în jurul Rusiei – care a căpătat brusc o forță centripetă considerabilă. Pentru a nu pierde Kazahstanul în favoarea Beijingului, Putin a inventat Uniunea Euro-Asiatică, semnând un tratat între autocrați – un fel de Sfântă Alianță, între Rusia – Belarus și Kazahstan. Mai mult, s-au găsit filosofi ( vezi Alexander Dughin) care să pună sofismele și utopiile la lucru, pentru a fundamenta teoretic ”euroasismul” – adică un model de societate în care nu libertatea individuală a membrilor este ceea ce contează în primul rând, ci puterea statului condus în mod autoritar.Un fel de absolutism luminat – invenție a secolului al XVIII-lea, readus în discuție ca mijloc de salvare actual!

O ”Sfânta Alianță!” de tip modern. Autocrații decid să se sprijine reciproc.

O ”Sfânta Alianță!” de tip modern. Autocrații decid să se sprijine reciproc.

În acest context, m-aș bucura să aflu părerile voastre privind vizita recentă a Președintelui Klaus Johannis la Chișinău: voi ați înțeles care au fost obiectivele acestei vizite? Ați reținut ce ne propunem? Presimțiți ceea ce urmează? …


Puterea politica e conditionata de cateva circumstante …

In primul rand, ea este asimetrica si presupune inegalitatea. Adica, intre conducatori si cei care sunt condusi nu poate exista o balanta dreapta, nici macar atunci cand ne referim la o democratie: intre cei alesi si alegatori, e o prapastie care-i separa. Aparent, o data la patru ani, prapastia pare ca se umple si in mod nepermis ne imaginam ca va ramane astfel, insa nu poate fi asa! A doua zi dupa anuntarea rezultatului, politica isi reia cursul ei normal, iar lumea se imparte din nou in alesi si alegatori … intre cei care detin puterea si cei care se uita-n sus.

In al doilea rand, ea are nevoie de resurse speciale pentru a exista. Cu cat isi defineste mai exact aceste resurse si cu cat stie sa le struneasca mai bine, cu atat va avea mai multa “liniste” si va putea guverna (se va putea exercita) mai eficient. In paranteza fie spus, atunci cand votam un personaj care ne e drag, ar trebui sa stim lista persoanelor care vor fi folosite de acel personaj, pentru a-si exercita functia. Cum vor fi platiti acesti colaboratori? Iata o alta intrebare legitima, iar acelasi raspuns – banii – poate imbraca doua haine: aceea a sponsorului sau aceea a coruptiei, dupa forma aleasa a contractului dintre parti.

Circumstantele de mai sus, ne arata ca “puterea de dragul puterii” este numai partial adevarata – pentru ca dincolo de personajele centrale, puterea are nevoie de cohorte de mujici care sa o deserveasca, sa fie gata a se sacrifica pentru ea ... si nu pot sa nu revin la un text mai vechi al lui Caragiale, “Sfarsit meritat” (1897) – http://chirb.it/GJfOJP

Intrebarea de final: cum putem limita puterea politica?


Conform teoriei elaborate de Alessandro Pizzorno, exista trei tipuri ale conflictului intre care putem sa facem deosebiri de fond:

– conflict al intereselor (in general materiale);
– conflict al identitatilor (de regula, cand apar entitati noi care-si cauta un loc in lume – fie ele partide, natiuni sau uniuni …);
– conflict al ideologiilor (inclusiv cele religioase, extremismul, razboiul rece).

Lupta pentru putere este fundamentala in politica pentru ca acela care are puterea, are sansele mai mari de a rezolva conflictul in favoarea sa.

Iata o definitie clasica a “puterii”: Abilitatea lui A de a-l face pe B sa actioneze intr-un fel in care in mod normal acesta din urma NU ar fi actionat. Sa intelegem deci ca puterea incearca nu numai sa supuna constiintele, sa le forteze sa intre in tipare predefinite, dar mai ales ca puterea nu este reala, daca nu se exercita asupra celorlalti. Puterea trebuie sa se intrebe zilnic: oare mai exist? Si nu are cum sa-si justifice adevarul existentei decat prin “teste” sau “teme” carora e chemata sa le faca fata, pe care cauta sa le rezolve.

Imi imaginez – glumind, desigur -, politicieni romani de succes in fata oglinzii Albei ca Zapada, intreband cu zambetul pe buze: “Oglinda – oglinjoara, sunt eu oare cel mai puternic din tara?” … iar raspunsul Oglinzii fermecate, ar suna astfel: “Esti, Marite Politician, daca vei reusi sa-l convingi pe Dl X sa faca/spuna/creada cutare lucru!”

Puterea politica are in mod necesar de partea ei forta prin se impune.

In definitia de mai sus, “A” poate fi tiranul sau o majoritate democratica, care-si creeaza mijloacele de impunere a planurilor/proiectelor/ideilor/strategiilor … dar, stati asa! Nu ar trebui ca acestea sa existe inainte de a fi impuse celorlalti? 🙂

Ba da. Dar asta tine de “stofa” din care sunt facuti politicienii.

Un cuvant de incheiere la introducerea despre puterea politica. Ea are nevoie de mijloace: economice, sociale, mediatice. Si primeste note dupa felul in care se iau deciziile, functionalitatea institutiilor si legitimitatea ei. Din nou, avem de meditat – nu numai la fond (ceea ce ni se propune sa construim in Romania), dar si la forma (cum ni se propune acest lucru).

Politicianul in Oglinda: "Cu cine ma iau astazi la tranta sa verific daca puterea (mai) e la mine?"

Politicianul in Oglinda: “Cu cine ma iau astazi la tranta sa verific daca puterea (mai) e la mine?”


Ar trebui sa ne intoarcem in timp la Heraklit, care folosea deja termenul de “polemos” – pentru a defini “lupta” la nivelul ideilor, spre deosebire de cea de pe campul de bataie – acolo razboiul era treaba lui Ares – si de aceea era preferat termenul “arhios”/”areos”.

Conflictul este acel moment al unei relatii sociale in care un actor se straduieste sa-si impuna propriile idei si preferinte in fata opozitiei altuia.

Ca e non-violent (politic) sau e violent (razboi), conflictul cuprinde atat forma – tensiunea (starea de conflict) cat si fondul – povestea din spate, motivele si desfasurarea conflictului.

Nu pot sa nu-mi aduc in amintire perioada aparent “fara conflicte” in care statul comunist era garantul linistii sociale, si cat de dureroasa era linistea nefireasca lasata cu de-a sila peste Romania … Conflictul mocnea de fapt, si razbatea in fiecare banc cu Nea Nicu … Poate ca urechile celor care au trecut astazi de 45 de ani isi aduc aminte de linistea aceea nefireasca si sunt gata sa o confunde, nostalgic, cu o stare de bine pe care am pierdut-o, dar la care speram sa nu ne mai intoarcem niciodata!

Sa ramanem mai bine in zona polemicii, a politicii, a luptei de idei care cauta sa se impuna cu orice mijloace (oribile mijloace, le-am descoperit intre timp si ne-am inspaimantat!) … decat sa ne intoarcem la linistea nefireasca. Sau, mai rau, sa trecem si prin fazele conflictului violent … Nu, mai bine sa ne pregatim cu rabdare si intelepciune de campania murdara care se pregateste pentru prezidentialele de anul acesta, decat razboiul sau comunismul.

Dar fara murdarie in politica … oare nu se poate?! Caci fara politica, am inteles ca nu avem cum trai: spunea James Madison (al patrulea Presedinte al SUA, in lucrarea “The Federalist” – “doar daca oamenii ar fi ingeri, nu ar avea nevoie de guvernare!”.

Si iata, am avut parte – si de liniste si de zgomot – si stim sa facem diferenta intre cele doua stari! Adevarata politica se face cu zgomot – cel putin la popoarele cu sange mai cald … 🙂

Polemica  ne salveaza de sulita lui Ares!

Polemica ne salveaza de sulita lui Ares!

« Previous PageNext Page »