Ce-o fi fost în sufletul Mamei Cetățeanului turmentat, Caragiale nu ne spune …

Pentru că tipul lui de morală nu era croit pe înduioșare, ci pe umor tăios. Cred că și-a dorit să ne schimbe, să ne facă mai buni … dar parcă a folosit o armă care ne-a sculptat definitiv: ne-a eternizat în Mitici, în Protopopești, în Mache(i) și Lache(i) și Madame și Domnișori … Ne-a văzut prin limpezimea unui geniu care în engleză ar fi sunat așa, cum să vă spun … decisiv și fatal: ”some things will never change!” 

Fatalitatea în opera lui Caragiale, ”a naibii fatalitate” – e soarta de care nu putem scăpa – e scuza care ne ajută să supraviețuim micimilor noastre. Dar în același timp, simt că ceva i-a scăpat lui Caragiale: iubirea de Mamă. Dacă ar fi putut să ne ridice de jos, pe noi turmentații, pe noi amețiții, pe noi nehotărâții – cu o vorbă bună, de genul ”Hai maică, acasă, că ai băut destul!” … ar fi devenit oare românii mai buni? Nu știu să vă spun, decât … doar atât: în cicăleala drăgăstoasă a Mamei și în puterea ei de a ierta orice prostie a copilului necopt e ascunsă o rețetă a educației pe care nici un cinic moralist nu o va putea egala.

Am privit astăzi cu atenție, un fragment de tablou intitulat ”Peasants Kermis” – adică în traducere Chermeza Țăranilor. O petrecere în aer liber, cu muzică și dans și băutură … ce-și pot dori oamenii mai mult? Ei bine, acest tablou (semnat pe la 1665 de maestrul flamand David Teniers), mi-a atras atenția prin aceea că o femeie (ceva mai în vârstă) ajută un bărbat (ceva mai tânăr) să se ridice în picioare – căci a căzut (săracul!) lângă niște râmători, cu privirea pierdută …

Ce forță morală are acest tablou! Vă rog priviți-l, întrebându-vă cu ochi de Părinte – ”ce-i de făcut, cu cetățenii trumentați?” . Poate veți găsi ușor răspunsul, în inimile voastre … 

e unul din porci, dar e porcul meu

 


Puterea politica e conditionata de cateva circumstante …

In primul rand, ea este asimetrica si presupune inegalitatea. Adica, intre conducatori si cei care sunt condusi nu poate exista o balanta dreapta, nici macar atunci cand ne referim la o democratie: intre cei alesi si alegatori, e o prapastie care-i separa. Aparent, o data la patru ani, prapastia pare ca se umple si in mod nepermis ne imaginam ca va ramane astfel, insa nu poate fi asa! A doua zi dupa anuntarea rezultatului, politica isi reia cursul ei normal, iar lumea se imparte din nou in alesi si alegatori … intre cei care detin puterea si cei care se uita-n sus.

In al doilea rand, ea are nevoie de resurse speciale pentru a exista. Cu cat isi defineste mai exact aceste resurse si cu cat stie sa le struneasca mai bine, cu atat va avea mai multa “liniste” si va putea guverna (se va putea exercita) mai eficient. In paranteza fie spus, atunci cand votam un personaj care ne e drag, ar trebui sa stim lista persoanelor care vor fi folosite de acel personaj, pentru a-si exercita functia. Cum vor fi platiti acesti colaboratori? Iata o alta intrebare legitima, iar acelasi raspuns – banii – poate imbraca doua haine: aceea a sponsorului sau aceea a coruptiei, dupa forma aleasa a contractului dintre parti.

Circumstantele de mai sus, ne arata ca “puterea de dragul puterii” este numai partial adevarata – pentru ca dincolo de personajele centrale, puterea are nevoie de cohorte de mujici care sa o deserveasca, sa fie gata a se sacrifica pentru ea ... si nu pot sa nu revin la un text mai vechi al lui Caragiale, “Sfarsit meritat” (1897) – http://chirb.it/GJfOJP

Intrebarea de final: cum putem limita puterea politica?


“Nimic nu e mai periculos pentru constiinta unui popor, decat privelistea coruptiei, a nulitatii recompensate, decat ridicarea in sus a demeritului.” (Mihai Eminescu, Opera Politica II, 461″)

Pe de alta parte, sa constati ca votul celui care contribuie la bugetul statului cu bani grei din impozit este egal in greutate si in absoluta paritate cu al omului sarac, – acela care primeste (sau nu) ajutor de la cei pe care-i voteaza, care depinde de promisiunile politicienilor si nu are o alta alternativa decat a crede in ele – ne duce cu gandul ca poporul e condamnat sa primeasca acei conducatori pe masura stadiului evolutiv in care se gaseste la un moment dat.

In functie de banii pe care ii platesti la buget, sa ai dreptul la o reprezentare mai mare sau mai mica … aceasta s-ar cere pus in discutie, spun unii! Aceasta ne-ar rezolva problemele! Hai la votul censitar!

Insa nu cred ca din cauza sistemului de vot se amara Eminescu, deoarece pe vremea lui, votul era (desigur), censitar!

Se supara in principal de felul in care se repartizau functiile in stat, de regimul clientelar, de nulitatile care ajungeau sa comande despotic din scaunul puterii – pentru ca se adaptau cu supunere politicii de partid pentru a primi sansa de a fi “caracuda” (vorba lui Caragiale)!

Prea multe pare ca nu s-au schimbat, din moment ce nu gasim oameni mai pregatiti pentru vremurile grele care ne stau in fata! Si nu cred ca votul censitar ne-ar salva de recompensarea nulitatilor, adica de ridicarea pe functii a lipitorilor de afise electorale … dar macar ar starni o dezbatere reala despre cine pe cine reprezinta in tara asta!

Votul meu, in ce urna te-am pierdut?!


Mai jos, un link către un audiofile. E relativ simplu – click on it iar apoi, play din butonul cu sageata!

In rest, am ajuns din nou la mâna caracudelor … reformatoare :-)!

Chirbit | Share audio easily | calindiaconu | Caragiale Sfarsit meritat.

… sau poate nu e chiar aşa!

Poate că totuşi, lucrurile s-au schimbat în lume în ultima sută de ani într-atât încât să ne fie de-a dreptul ruşine (sau poate chiar teamă!) de a mai locui în ţărişoara numită România…

Vă recomand cu toată inima site-ul http://www.healthofnations.com – în special secţiunea videointerviews (dar şi interactive map!) … Abia comparând, ne dăm seama cât suntem de bolnavi, ca naţiune.