Comentarii din Cetate



Suntem conștienți că există realități imorale, necreștine, diforme, contondente … cum procedăm în fața lor?

Am putea să ne delimităm, de pildă. Putem să-l luăm pe NU! NOI? NICIODATĂ! … în brațe, să ne agățăm de el ca de-un colac de salvare și să sperăm că vom ajunge cândva, undeva, eventual pe-o insulă a celor perfecți …

Am putea să luptăm cu ele, de pildă. Putem să tăiem un cap sau două al hidrei cu mii de chipuri care se numește generic CORUPȚIE, pentru a constata apoi că înmărmurim în fața puterii de regenerare (prin reinventare) a răului …

Am putea să o luăm la fugă, de pildă. Prin forme mai mult sau mai puțin legale de emigrație, cu bagajul interior sau exterior mai bogat sau sărac, putem să ne procurăm pașapoarte străine, dar vom afla despre Pământ un lucru pe care-l știm deja, că este rotund și se învârte amețitor: dacă realitatea răului ține de sensibilitățile noastre, nu avem scăpare …

Atunci, mă întreb dacă am putea să preferăm vinului – narcoticele, iar starea de beție să o permanentizăm artificial, cât să ajungem a fi terorizați de rozul pe care ni l-am creat în jur? Sau am putea să recunoaștem starea noastră de fragilitate, căci nu există decât o singură boală fatală, ultima. Iar aceea poate fi – în cel mai fericit caz, iubirea de oameni a celor care înțeleg să-L urmeze pe Cel care iubindu-ne, S-a lăsat scuipat, batjocorit, umilit și omorât, fără altă vină decât aceea de a fi pus semnul egalității de iubire între planuri aparent ireconciliabile.

Poate exista iubire de Dumnezeu, fără iubire de oameni?

 

Scena din cartea mortilor

Viața omului, la judecata finală. Nu cât am produs, nici cât am condus… Ci, cât am iubit pe semenii noștri, și dacă am jertfit oareceva pe altarul acestei iubiri …

 


Istoria ne învață că există câte ceva bun în lucrurile urâte, contondente, care ne lovesc pe parcursul vieții … și depindem în analize de înțelegerea corectă a conjuncturilor. Să luăm de exemplu extrădarea timpurie a tinerilor revoluționari modoveni de către domnul reacționar Mihai Sturza: cum ar fi ajuns altfel să se plimbe prin celelalte regiuni istorice românești, cuprinse și ele de freamătul revoluționar de la 1848? Ideile circulă pentru că oamenii intră în contact unii cu ceilalți, pentru că exersează comunicarea …

Proclamația de la Islaz menționează  și ea, în 21 iunie 1848 – cele trăite la începutul lunii mai (in zilele de 3-5), la Blaj, pe Câmpia Libertății:

Frați români! Respectați proprietatea și persoanele, adunați-vă cât de mulți, armați-vă cu toți, însă imitați pe frații voștri transilvani. Vedeți cum se adunară atâtea miriade fără să se facă cea mai mică larmă, cea mai mică neorânduială. 

Se cuvine așadar să ne întrebăm: cum circulă ideile? Cum învățăm unii de la ceilalți – și poate nu e lipsit de importanță să mergem și mai adânc cu interogările: cine de la cine (sau cine pe cine) învață, sau – de ce nu? – cine pe cine ține în întuneric, și mai ales, cu ce scop?

Veți spune să ne ferim de întrebările retorice, fiindcă plictisesc cititorul. De acord. Însă mirarea pe care am avut-o descoperind (într-o inspirată incursiune online pe site-ul Bibliotecii Naționale a Austriei), un manifest datat 24 Iunie 1848, în care cetățenii imperiului (printre care și frații noștri transilvăneni) – erau chemați să vegheze la respectarea ordinii alegerilor … mă fac nu numai să-l redau aici, dar voi încerca și un mic rezumat. Nu de alta, dar suntem în an electoral – și vechile năravuri electorale se vor actualiza.

Bineînțeles, in contextul noilor tehnologii, ni se va părea poate că răul îmbracă forme noi … dar vă rog, amintiți-vă de lecțiile învățate și haideți să recunoaștem, cât de mult ne regăsim în cele de mai jos … Iar atunci când o lecție predată în urmă cu 172 de ani își păstrează valabilitatea, nu cumva acest lucru în sine devine o probă de verificare a adevărului?

Pe cine imitau transilvănenii, admirați de românii din afara Carpaților?  Iată pe cine. Încercăm o traducere a primului paragraf din acest Manifest …

An alle Staatsbürger der österreichischen Monarchie (1)_1

Către toți Cetățenii Monarhiei habsburgice.

Alegerea deputaților pentru Parlament este pentru fiecare cetățean una dintre sarcinile cele mai importante care-i revin; căci viitorul patriei depinde de imparțialitatea și oportunitatea aleșilor.

Fiecare cetățean liber nu este numai îndreptățit, ci are și obligația să exercite toată influența legală de care este capabil, pentru ca alegerile să transforme în reprezentanți ai poporului pe acei bărbați (cu adevărat) liberi și cu fermitate de caracter (de care patria are nevoie, n.n.), și să se opună cu maximă fermitate oricăror influențe ilegale pe care le-ar observa, cum sunt acestea: amenințările, înșelătoriile, mituirea, siluirea, folosirea în interes propriu a ignoranței, ocolirea legislației alegerilor, și altele asemenea, care pot fi numite generic ca uneltiri împotriva statului

Un cuvânt doar, despre (1) imparțialitatea și (2) oportunitatea aleșilor. Iată ce stă în forța acestor calități:

(1) Odată aleși, reprezentanții sunt ai întregului popor, au o responsabilitate care transcende interesele partidului sau familiei – au intrat într-o familie mai mare – a  poporului -, sunt eliberați de ceea ce le-ar putea îngusta judecata;

(2) Fiecare om, la locul lui – după pricepere și pregătire. Altfel, cât ai fi de bun la suflet, dacă profesional nu depui efortul cunoașterii, a educării inteligenței , al specializării într-o bucățică pe care să o stăpânești cu autoritate profesională … nu vei ajunge niciodată la nivelul cerințelor.


Știm că disprețul este de fapt o formă periculoasă de judecată: odată cu afișarea lui, devenim mai mici sufletește. E o formă de îndepărtare, de autoizolare într-un turn de fildeș, unde ne adormim conștiința condiției noastre de muritori. Ori, tocmai aici e frumusețea construcției acestei lumi: egalitatea noastră nu vine din drepturile câștigate prin te-miri-ce revoluție socială sau tehnologică și nici măcar din moștenire, ci din poziția perfect egală pe care o avem pregătită cu toții – și noi cei încă vii, și cei dragi ai noștri, trecuți la Domnul – în Ziua Judecății, atunci când va veni.

Așadar – să ținem departe de noi orice formă de dispreț, să ne ferim a judeca pe fratele nostru și să privim în jur, la ceea ce se întâmplă în lume, punând toată încrederea și chemând cu  rugăciunile noastre lumina adevărului pentru a înțelege freamătul acestor zile.

Suntem la începutul Postului Mare – și nu putem să nu ne întrebăm de unde panica aceasta indusă, de unde campania aceasta (în ea însăși molipsitoare), că vom fi răpuși în curând de un virus nou, pe deasupra și … încoronat?! Întreb un prieten, medic. Îi spun: Iartă-mă că te deranjez cu o întrebare banală, dar care este diferența dintre gripă și viroză? Îmi place de prietenul meu, și pentru că îmi cunoaște bine nivelul de inteligență (mă bătea la șah), și îmi explică așa, cu răbdare: ”Gripa e o formă de viroză, generată de virusul gripal de tip A și B și de virusul de tip parainfluenta” … ”iar viroza poate fi în mai multe locuri – de pildă, abdominal ” … Adică și gripa, tot un fel de viroză, îmi spun. 

Prietenul meu doctorul, are timp pentru mine. Înainte să ne luăm rămas bun, îmi spune o povestioară plină de haz, pe care o redau aici, fiind spumoasă!

Cică o Familie de Români se întorcea zilele acestea, cu mașina proprie, de la schi, din frumoasa Italie, dintr-o renumită stațiune din Munții Dolomiți – așa-numita regiune Alto Adige (pentru italieni) sau Süd Tirol, (pentru austrieci) … 

Sunt opriți la graniță, și întrebați de unde vin. Tatăl răspunde: 

Din Italia … 

Alerta s-a declanșat imediat. Turiștii sunt invitați să coboare, sunt poftiți într-un birou pentru o discuție mai amănunțită, cu șefii. 

Bună ziua, am înțeles că veniți din Italia … zice, din spatele unei măști de protecție, unul dintre inspectorii vamali. 

Da … vine din nou, confirmarea. 

Dar de unde, din Italia? … 

Omul, pe fază – înțelegând unde bate polițistul -, zice, plusând ca la poker, pe o soluție de tip cacealma (sau ”all-in” – atunci când joci totul pe-o carte): 

Din Tirolul de Sud … 

Mirarea se manifestă în tăcere, sub mască. Nu se vede mai nimic din felul în care gura, prin mimică, își exprimă neștiința. Orgoliul știe să ascundă, ignoranța știe să se auto-menajeze, experiența a învățat ”organul” să nu se expună, inutil. Izolarea perfectă e atunci când nu riscăm nici o întrebare suplimentară … 

Ah, din sud … 

Și, cu o răsuflare ușurată, polițistul vamal dă o rezoluție favorabilă acestui caz: 

Atunci e ok, puteți trece

Râd. Dar prietenul meu doctorul, de care nu am timp să mă bucur atâta cât aș vrea, pentru că ne despart – vezi bine – câteva sute de kilometri și mai ales … coroana Munților Carpați (deh, avem și noi, românii, o coroană care ne-a protejat prin veacuri ființa națională – și iaca, sunt bune și coroanele la ceva), îmi zice să mai aștept un pic, că mai e și o a doua parte a poveștii. Ascult, cu nerăbdare …

Ajunge în fine Familia de Români, acasă. Se întorc cei mici la Școală – și copiii, ca după vacanță – că tu pe unde-ai fost, că altul ce-a mai văzut, altul cu ce se mai laudă … Și natural, minunățiile Dolomiților nu puteau rămâne … nepovestite! Acum – nu avem de unde ști dacă românul s-a născut trădător sau s-a format astfel în vremea prigoanei comuniste, cert este că unul dintre colegi a alertat pe Doamna Profesoară, aceasta a anunțat conducerea Școlii, care l-a trimis direct și imediata acasă, pentru două săptămâni, pe micuțul lăudăros. În izolare, la domiciliu. Și el, și toată familia lui…

Oare s-or da prime pentru raportarea acestor cazuri de … posibili purtători de coronavirus?, mă întreb ascultând pe prietenul doctor, când de-o dată, gândul îmi fuge la o altă temă care mă frământă serios.

E vorba de comunicatul Bisericii Române. Da, acela de ieri seară, cel cu interzicerea pupatului icoanelor și cu lingurița proprie – sau cea de unică folosință – la primirea Sfintei Împărtășanii.

Doamne, iartă-ne! Am ajuns să Îți cerem cu voce tare, să iei în seamă socotelile noastre, pentru că avem așteptări bine definite și suntem nerăbdători să le împlinim. Ori, noi socoteală vom da, nu vom cere! Și o vom da, atunci când când vom fi chemați – urmând principiul fundamentalei egalități a celor vii și a celor morți – în fața Scaunului Măririi Tale, despre felul cum am folosit fiecare, darurile primite!

În afară de legi și regulamente, avem așadar nevoie de repere (morale), de raportare (a noastră, la Creator) și de raporturi (normale, de pace și bună înțelegere – cu frații noștri). Nu trăim singuri, nu putem fi (rămâne) izolați, creștinismul este o religie a iubirii aproapelui!

Dar să nu ne pierdem umorul și buna dispoziție! Și mai ales, să folosim din plin bunul simț: dacă ești bolnav, stai acasă, pune igiena pe primul plan, ia distanță firească față de cel care tușește, și celelalte …! 

Ieri seară, la jurnal, ascultând dispozițiile Bisericii Române pentru noi credincioșii, cărora ne-a vorbit așa, ca să o înțelegem și să o ascultăm, nu am judecat și nu am ascultat cu superioritate…  Ci m-am îngrozit pur și simplu de sensul grotesc și formele hâde ale exagerărilor noastre. Le-am consemnat aici, pentru că altfel, serios vă spun: aș fi preferat să le trec cu vederea … Dar se pare că așa e în pandemii: testăm sistemul social, economic, politic dar și … bisericesc, din care facem parte!   

(Scrisă în București, în autoizolare – dar cu promisiunea unui antivirus recent reînnoit pe computerul de uz personal, in ziua suplimentară a anului bisect 2020)

lingurite de unica folosinta

Aviz – jucătorilor pe Bursă: urmăriți evoluția prețului lingurițelor de unică folosință … 


reflections

Dacă religia s-ar retrage mâine din societate, pentru că oamenii ar decide în unanimitate că au nevoie doar de un sens tangibil, material – iar sensul lumii de dincolo (si deci al metafizicii) nu le-ar mai fi de vreun folos, probabil ne-ar rămâne un gol în inimi – sau mai bine spus, un gol în locul sufletelor, ce ar avea forma unei inimi – ce ni s-ar umple cu ideologie – cel mai probabil o formă de nihilism ce ne-ar duce încet dar sigur, dpre anarhie …

Comunismul dictatorial nu cred că va mai reveni vreodată pe aceste meleaguri și sper că suntem de acord că ar fi scârbos de-am revedea, fie chiar și numai prin ochii strănepoților nepoților noștri, un pitic bâlbâit, cocoțat în funcția de mare preot al națiunii carpato-danubiano-pontice, făcând promisiuni mesianice unui popor înfometat și înfrigurat, cu liberul arbitru suspendat de teroare și care s-ar considera salvator al omenirii, …

Cel mai dureros va fi că după ce-am pierdut pe Dumnezeu care este principiul unității noastre, vom observa că nu mai avem orientare, nu mai știm încotro să ne îndreptăm pașii, că am renunțat la traseul cărarii de munte fiindcă ni se părea greu, iar acum rătăcim pe câmpii, asaltați din toate părțile de un orizont care se îndepărtează de noi, care ne refuză atingerea …

Vom înțelege că am renunțat la convenția unui Bine care ne atrăgea, fiindcă este parte constitutivă din noi înșine.

Vom fi neliniștiți fără să știm ce ne lipsește.

Vom cădea în apatie, plictisiți și îngreunați de materialitate. 

Până vom înțelege că principiile morale sunt parte din formarea noastră, condiție a existenței noastre, ne vom duce traiul indecent într-o lume fără obiceiuri unde vom fi înconjurați de o puzderie de secte …

Vom observa cum fiecare devine un predicator al propriei cauze, nemaiascuștându-ne unul pe celălalt,  în competiție fiind pe resursele materiale,  vom urla să convingem, să atragem atenția, vom constitui grupul nostru propriu, gașca de cartier

Vom deveni tot mai străini, mai neîncrezători, și vom ajunge să râdem de promisiunile celuilalt – pentru că vom ști că nu mai există, de mult de tot, din evul mediu, cuvânt de onoare. Fiecare va fi pentru el, iar omul se va integra perfect în natură … dar nu în sensul armoniei – ci al lui homo homini lupus

Problema care nu va putea fi rezolvată – va fi aceea a locului rămas gol din inima noastră: sufletul nu va putea fi înlocuit cu vreun alt ingredient artificial ce s-ar găsi  de vânzare în galantarul consumismului capitalist. 

Pentru că istoria ne oferă exemple și modele, am ales pentru analiza și reflecția acestor zile, un text pe care-l simțim de actualitate, pe care am dori să-l comentăm împreună, pentru a-l înțelege mai bine. Acest text s-a născut din șocul produs de Revoluția Franceză asupra societății engleze, și exprimă reflecțiileunui anume Edmund Burke, publicate în 1790, la Londra – sub forma unei scrisori …  (sublinierile ne aparțin).

Textul integral:

Edmund Burke Reflections on the Revolution in France

 

I flatter myself that I love a manly, moral, regulated liberty as well as any gentleman of that society, be he who he will; and perhaps I have given as good proofs of my attachment to that cause in the whole course of my public conduct. I think I envy liberty as little as they do to any other nation. But I cannot stand forward and give praise or blame to anything which relates to human actions, and human concerns, on a simple view of the object, as it stands stripped of every relation, in all the nakedness and solitude of metaphysical abstraction. Circumstances (which with some gentlemen pass for nothing) give in reality to every political principle its distinguishing color and discriminating effect. The circumstances are what render every civil and political scheme beneficial or noxious to mankind. Abstractedly speaking, government, as well as liberty, is good; yet could I, in common sense, ten years ago, have felicitated France on her enjoyment of a government (for she then had a government) without inquiry what the nature of that government was, or how it was administered? Can I now congratulate the same nation upon its freedom? Is it because liberty in the abstract may be classed amongst the blessings of mankind, that I am seriously to felicitate a madman, who has escaped from the protecting restraint and wholesome darkness of his cell, on his restoration to the enjoyment of light and liberty? Am I to congratulate a highwayman and murderer who has broke prison upon the recovery of his natural rights? This would be to act over again the scene of the criminals condemned to the galleys, and their heroic deliverer, the metaphysic Knight of the Sorrowful Countenance.

 

When I see the spirit of liberty in action, I see a strong principle at work; and this, for a while, is all I can possibly know of it. The wild gas, the fixed air, is plainly broke loose; but we ought to suspend our judgment until the first effervescence is a little subsided, till the liquor is cleared, and until we see something deeper than the agitation of a troubled and frothy surface. I must be tolerably sure, before I venture publicly to congratulate men upon a blessing, that they have really received one. Flattery corrupts both the receiver and the giver, and adulation is not of more service to the people than to kings. I should, therefore, suspend my congratulations on the new liberty of France until I was informed how it had been combined with government, with public force, with the discipline and obedience of armies, with the collection of an effective and well-distributed revenue, with morality and religion, with the solidity of property, with peace and order, with civil and social manners. All these (in their way) are good things, too, and without them liberty is not a benefit whilst it lasts, and is not likely to continue long. The effect of liberty to individuals is that they may do what they please; we ought to see what it will please them to do, before we risk congratulations which may be soon turned into complaints. Prudence would dictate this in the case of separate, insulated, private men, but liberty, when men act in bodies, is power. Considerate people, before they declare themselves, will observe the use which is made of power and particularly of so trying a thing as new power in new persons of whose principles, tempers, and dispositions they have little or no experience, and in situations where those who appear the most stirring in the scene may possibly not be the real movers.

 


Așadar, mâine dimineața ne vom trezi cu o altă hartă a Uniunii Europene, de aceea – vă propun să ne uităm împreună pe rezultatele unui studiu realizat de Parlamentul European în aprilie 2019, când se apropiau alegerile europaralamentare – și Bruxelles-ul era interesat să ia pulsul sentimentelor pro si anti unioniste.

Noi românii – care ne-am clarificat oarecum ideile asupra unității noastre și le-am strigat răspicat începând cu anul 1848, pe Câmpia Libertății de la Blaj, știm pe de-o parte că nici o adevărată unire nu se poate face cu forța … iar în ceea ce privește unirea noastră cu Europa de Vest, suntem încă foarte cruzi și temători – gândurile ne sunt influențate de Ursul care hibernează în peștera de la Răsărit.

Ce-au vrut să afle parlamentarii europeni, înainte de schimbarea sau reînnoirea mandatelor? Studiul, care se cheamă ”Emoții și Angajament politic față de Uniunea Europeană”, ne spune despre:

(1) Noi românii, suntem în proporție de 70% favorabili Uniunii Europene. E de remarcat că media europeană a scăzut la 55%. Ce ne determină acest entuziasm pro-european? Cred că elementele constitutive sădite în ADN-ul românului: speranța și încrederea. DIn câte vedem (și mai ales auzim) în jurul nostru, mă tem că speranța în Uniunea Europeană să nu fie una a colacului de salvare pe care-l așteptăm de la bogații din Vest, iar încrederea să nu fie generată de repetatele promisiuni neonorate ale politicienilor lipsiți de morală, pe care i-am prețuit cu votul nostru …

Ce e interesant de observat: încrederea mare pe care o au tinerii noștri în Uniunea Europeană (segmentul de vârstă 15-24 are sentimente bune în proporție de 83%!). Asta înseamnă că se simt conectați la realitățile din Vest, au prieteni, își fac prieteni, se duc la prieteni și poate chiar se grăbesc să ajungă definitiv acolo …

prima impresie

 

(2) La întrebarea –  ”Ce ne uneste e mai important decât ceea ce ne desparte?” – o întrebare să recunoaștem, inteligentă, pentru că nu menționează valori ci pune degetul pe rana reală a despărțirii de Anglia,  Românii și media europeană sunt de acord, în proporție de 80%, că e mai important să rămânem împreună. Europa unită e în continuare un deziderat – un proiect – la care, evident, mai avem mult de lucru.

Ce am remarcat este lipsa de răspuns – sau recunoașterea neștiinței, mai bine spus lipsa de poziție (nu vreau să o numesc lașitate) – în fața acestei întrebări, care asumă o muncă de consolidare a Uniunii.  De aceea, a răspunde  ”nu știu” înseamnă a recunoaște că nu știi nici valorile care ne unesc și nu ai idei nici despre drumul pe care-l avem de urmat. Prin răspunsul lor candid – ”NU ȘTIU!” – 8% dintre români recunosc de fapt că nu știu încotro ne îndreptăm (nici noi, nici UE) …

ce ne uneste

(3) Angajamentul și comportamentul politic, educația civică a românilor diferă de cea a partenerilor de uniune, astfel:

(a) discutăm/facem mai puțină politică în familiile noastre (avem evident, atâtea alte motive de a ne certa, nu avem de ce să le adăugăm și pe-ale lor) … iar politicienii sunt priviți ca niște ciudați, străini aceptați de nevoie în corpul social – ”niște acolo, și ei”, aflați mereu în contradicție cu poporul pe care în loc să-l reprezinte, îl trădează constant.

(b) citim și ascultăm mai puțină politică, punem mai puțin preț pe informații care ne-ar putea influența opțiunile politice … altfel spus, nu mai frecventăm Poiana lui Iocan (sau suntem în grea minoritate cei care o facem), fie pentru că votul nostru oricum nu contează, fie pentru că știm exact cu cine vom vota data viitoare … fie că suntem bombardați cu știri false și suntem invitați să participăm la can-can-uri nerelevante, intoxicați de probleme aflate doar în capul moderatorilor, mereu în căutare de senzațional …

angajament

Așadar, mânie dimineață ne vom trezi mai săraci, fără englezii care – să sperăm – își vor repatria problema BREXIT-ului acolo unde-i este locul, în insulă. Le urăm mult succes, rămânem probabil parteneri în NATO, și vom putea circula în continuare în Anglia pe bază de buletin, așa că ne vom mai revedea, data viitoare, la un Fish & Chips într-un pub, lângă Trafalgar Square … !

Până atunci, se cuvine să reflectăm la semnificația dublei conduceri – una națională și una supra-statală: în ce măsură dublarea numărului de politicieni e sustenabilă? Și de aici – ar decurge următoarea: sunt politicienii locali pregătiți să facă exclusiv administrație? 

…  la despărțire, ca să nu vă pară rău – înțelegând că într-o uniune nu e deloc greșit ca fiecare să se gândească la ale lui dar având respect față de celălalt, vă invit să vizionați un cântecel amuzant …

 

 

 

 

« Previous PageNext Page »