Comentarii din Cetate



Daca nici lansarea celui de-al saptelea episod din Razboiul Stelelor – programata pentru Craciunul din acest an – nu va solutiona criza mondiala, ridicand pretul actiunilor Disney si mai ales proiectand imaginatia noastra intr-un viitor care se merita visat, atunci nu ne ramane altceva decat sa ne amagim nevoia de adrenalina cu micile declaratii belicoase venind din partea celor care oricum nu mai au nimica de pierdut (oare ce-ar avea de pierdut Coreea de Nord?) sau privind curiosi pregatirile unor parazi militare care se vor grandioase, si care pot rivaliza cu exercitii strategice in toata regula…

Mesajul Chinei e scurt si clar. Disciplina, avem. Armata, avem. Curand, si un Yuan acceptat printre valutele forte ale tezaurelor de pretutindeni … iar daca intre timp mai explodeaza cate-un depozit de materiale toxice in preajma vreunei aglomerari urbane, noi vom merge inainte. In realitate, exploziile astea sunt parca mai ceva ca-n filme – si nu as lasa totul pe seama erorii umane. Dupa a cata explozie vom realiza ca e o problema de securitate?

Apropo de securitate.

Filmele ultimei perioade ne pregatesc pentru un razboi al spionilor, din care intelegem un singur lucru – exista care va sa zica oare-s-icare limitari ale mass-media, nevoite a se limita la fapte stiintifice. Speculatiile, sa le lasam bloggerilor. Dar eu zic asa – duceti-va la Hacker, apoi la Mission Impossible 3 si daca mai aveti loc de-un pop-corn mediu, incercati si UNCLE, nu de alta, dar daca tot ne-am intors in perioada razboiului rece … 🙂

La finalul acestui maraton, va garantez ca veti privi cu alti ochi fiecare veste despre cate-o bomba care-a mai explodat pe nu-stiu-unde … Dar stiti ce, mai bine priviti pregatirile chinezilor, si amintiti-va ca pe vremuri, aveam si noi zile dedicate unor manifestari nationaliste – ca fost membru in garzile PTAP, stiu ce spun. Ce nu-mi place in filmuletul asta (si de-aceea m-am oprit asupra lui, probabil!) – e seriozitatea protagonistilor. Dar, daca asa a vrut redactorul-reporter?! Meseria de soldat e, la urma-urmei, una serioasa, chiar si-atunci cand suntem in vacanta – ati bagat de seama ca trei soldati americani aflati in vacanta (“off-duty”) au pus la pamant un terorist al carui Kalashnikov (sic!) s-a blocat, pe drumul care-i ducea spre Paris?! Ce senzatii mai tari poti avea la Paris, decat o bataie cu teroristul, in tren? “Crazy Horse” sau “Moulin Rouge” … fata de cafteala adevarata … te-ar adormi cu siguranta, nu-i asa?


Oricât de harnic ar fi piticul, atunci când lucrează în agricultură și nu în minerit, e cu ochii pe Cer, după ploaie.

Și cum anul acesta Cerul nu a fost prea darnic: putem fi deja siguri că efectele secetei prelungite se vor resimți în rezultatul global al bunăstării noastre.

Din păcate, revedem la știri sistemele de irigații construite pe vremea comuniștilor și abandonate de noii conducători. O lipsă de strategie, care se potrivește perfect pe surplusul industriei alimentare din vest. Ei produc, noi mâncăm și plătim. Supermarket-urile sunt soluția pentru secetă. Iar piticul, cât de harnic, vinde în pierdere materia primă – câtă vreme nu va reuși să dezvolte propriile sale fabrici și să-și impună propriile mărci alimentare …

Hai piticule, keep cool and relax, uite că vin ploile și ne salvează iară …

Piticul harnic e cu ochii pe cer ...

Piticul harnic e cu ochii pe cer …


Grup de cetățeni în New Delhi... Suprinși de ceva banal - o clădire de cinci etaje s-a prăbușit. Nu e nici prima și nu va fi nici ultima - dar surpriza pare a fi sinceră: ”Câte blocuri vor mai trebui să cadă, până-nvățăm să construim corect?”

Grup de cetățeni în New Delhi… Suprinși de ceva banal – o clădire de cinci etaje s-a prăbușit. Nu e nici prima și nu va fi nici ultima – dar surpriza pare a fi sinceră: ”Câte blocuri vor mai trebui să cadă, până-nvățăm să construim corect?”

Parcă Mărmureanu îl cheamă pe cetățeanul de serviciu care apare la teve atunci când se-nmulțesc replicile vrâncene – căci și munții noștri au, după cum știm, ambițiile lor planetare – vor să-ncingă hora de-asupra miezului fierbinte al Terrei, iar din când în când tresaltă, arși fiind la tălpi. Mărmureanu ne surprinde – adică ne prinde nepregătiți în legătură cu un subiect pe care-ar trebui să-l cunoaștem bine, noi cei care am prins ’77-le (și implicit pe cel din ’86) … nu ca să ne lăudăm, ci să împărtășim din ceea ce știm, pentru că am fost acolo – atunci când s-au întâmplat.

Pe când la noi (probabil popor mai tânăr …!), surpriza e mereu la ea acasă – cu OH!, AH!, VAI! … și alte asemenea interjecții având rolul de a ne exprima paleolitic sentimentele mai profunde, iată că primim via Reuters, o poză făcută tocmai în New Delhi, o poză a indienilor (vechi de când lumea), un popor pe care-l bănuim mult mai înțelept, care a învățat parcă să nu se mai mire de nimic …

E poza surprizei resemnate – forma supremă de surpriză! 

Adică așa arată domnule, moartea? … par să se-ntrebe, corul de privitori – la unison.

E o formă de consternare, combinată cu acceptarea fatalității și îmi pare că emană atâta suferință, încât tăcând – ei par a spune: ”Da, am fi putut noi fi în locul lor!” … și sunt surprinși nu atât de maldărul de moloz pe care-l văd, cât de faptul că ei, totuși, mai trăiesc – iar frații lor au trecut deja dincolo.

New Delhi, o clădire de 5 etaje care … s-a dărâmat zilele trecute. De ce?

Probabil, o aprobare luată în grabă, o ștampilă dată pe ochi frumoși de-un structurist îndrăgostit, poate o calitate a betonului mai slabă combinată cu prezența unui șef de șantier miop și având pasiuni bahice … Iar acum, dacă privirile trecătorilor sunt goale – cui mai folosește?!

Nouă, bineînțeles – dar stați să vedeți, cum.

Există un caz al unei clădiri având foarte multe etaje, ridicată fără autorizație – în plin Centrul Bucureștiului, lângă un monument istoric remarcabil. Probabil se vor afla în timp dedesubturile triste ale acestei afaceri. Iar minciuna și corupția vor fi în mod firesc, expuse luminii adevărului.

Dar ce ne va folosi să știm toate acestea, dacă vom avea în față un morman de moloz în locul Catedralei Sfântul Iosif? Măcar de vom înțelege atunci că există un timp al reacției civice pe care, dacă nu-l folosim când ne este dat – nici nu-l vom mai putea revendica vreodată!

E-atat de simplu pentru oamenii de stiinta sa calculeze efectele pe care tangajul cladirii mari le vor avea fata de cladirea mai mica ... Care va fi insa pretul nepasarii noastre?

E-atât de simplu pentru oamenii de stiinta sa calculeze efectele pe care tangajul cladirii mari le vor avea fata de cladirea mai mica … E totuși prea puțin, pe lângă prețul nepăsării noastre civice!


Deseori ni se întâmplă să avem păreri, opinii. Întrebarea e – dacă ar trebui să le ținem pentru noi și în ce măsură se cuvine să le facem publice.

Uneori se-ntâmplă să fim întrebați – tu ce crezi despre cutare lucru? – și nu în sensul credinței noastre, ci pentru a ni se demonstra (superficial) că suntem băgați în seamă, că unghiul nostru de vedere asupra unei probleme ar aduce, vezi Doamne, ceva nou – sau poate doar o confirmare.

Oricât de măguliți am fi în orgoliul nostru și poate tocmai de aceea, ar trebui să ne ferim de păreri, mai ales de opiniile ”preconcepute”: ele întunecă rațiunea, îi taie aripile. Ne lăsăm înlănțuiți de propriul subiectivism și uităm că adevărul trebuie descoperit cu trudă, nu cu păreri.

O părere poate fi seducătoare – dar de unde știm că e adevărată? Lectura romanelor polițiste ar putea fi un exercițiu foarte util: detectivii nu au timp să investigheze toate pistele care se deschid în fața lor, ancheta poate avansa doar pe un drum al adevărului. De aceea, mai toți polițiștii buni se feresc de aparențe, întrebându-se asupra mobilului și căutând să se acopere de probe.

Așa și filosofii, pentru a ajunge la concepte, trebuie să se ferească de preconcepții – și de măsurarea lumii în lung și-n lat cu propria-le miopie.

Ar fi de dorit ca maturizarea noastră să aibă în rațiunea greu de sedus, un punct de plecare sănătos.

Cat de mult ar trebui sa conteze opinia mea pentru tine?

                                               Există o relație între opinie și adevăr? 


Am vrut democrație și după 25 de ani constatăm că politicienii nu se pot abține de la furăciune.

Justificată sau nu de lozinca ”bani pentru partid”, o economie mondială care funcționează departe de standardele unei moralități minime pune în discuție slăbiciunile democrației. Pe de-o parte, nu am motive să cred că o conducere feciorelnică este neapărat una eficientă, oamenii au (din comoditate) nevoie de bici pentru a înțelege direcția – dar în momentul în care muzica planetară s-a manelizat, umanitatea cade în ridicol.

Slăbicunea democrației este că îngrașă niște vicii, permițând partidelor - în lupta lor pentru putere - să nu țină cont de moralitate.

Slăbicunea democrației este că îngrașă niște vicii, permițând partidelor – în lupta lor pentru putere – să nu țină cont de moralitate.

Sărmanul Aristotel, pare un naiv când spune, la începutul Eticii Nicomahice – că ”în politică nu au ce căuta decât numai cei care din punct de vedere etic sunt puri!” … Ideea de reprezentare, de a fi acolo pentru că alții ți-au încredințat vocea lor, pentru că ai făcut niște promisiuni, pare absentă total.

Întrebarea pe care ne-o putem, firesc, pune – este: cum ajung să de îndatoreze politicienii la oamenii de afaceri? Sau, și mai bine: cum ajung oamenii politici să se îmbogățească fără măsură?

Un raport al Amnesty International ne oferă un top al politicienilor ”de succes” din ultimii 20 de ani. Văd că românii lipsesc de la apel – spre liniștea (sau neștiința) noastră…

Există o legătură directă între dictatură și bogăție. Tot mai bine cu partide și justiție, nu?

Există o legătură directă între dictatură și bogăție. Tot mai bine cu partide și justiție, nu?

« Previous PageNext Page »