Că unde e, știm.
Că ce rol are, am înțeles.
Că e legal, bineînțeles.
De unde-atunci reușita acestui demers (jurnalistic?) de proporții, care ne-a făcut să tresărim, pentru că ne-a adus aminte de-un termen al eticii aplicate în finanțe, care se numește ”optimizarea fiscală”.
Chiar așa, etica se aplică în funcție de meserie – un avocat e chemat să țină secretul absolut al clientului său, un medic trebuie să depună un jurământ … etc. Deci vor fi având și finanțiștii nevoie de etica lor, altfel s-ar tipări bani cu nemiluita, nu?!
Și ar mai fi un cuvânt interesant la care trebuie să reflectăm – acela de ”shell-company”, adică acea companie care e tare pe dinafară (imagine a puterii financiare a celui ce și-o permite?) și moale pe dinlăuntru (secretele pe care le ascunde).
Nu toate scoicile din Panama vor fi găsite cu perla-n ele. Dar în esență, scopul este ca bogații să-și păstreze cât mai mult din bogăție, fără să dea statului, pentru că … și aici avem iarăși de meditat: povara taxelor e incorect de mare, corupția politicienilor e prea evidentă ca să poți lăsa taxele integral pe mâna lor … și vor mai fi și alte motive, mult mai grave – cum ar fi ascunderea surselor de finanțare pentru terorism și alte activități ilegale…
Panama e la urma-urmei o bucată de teren subțiat la minimum de rezistență, o slăbiciune a pământului în fața mării, un istm care leagă două continente care se guvernează începând cu 1823 după doctrina președintelui Monroe – ”America americanilor”. Adică voi, europenilor, luați-vă tată, jucăriile astea toxice de-aci din Panama, și mutați-le undeva unde să le puteți purta de grijă mai bine!
Nu cred să fie acesta finalul companiilor off-shore, dar s-ar putea să asistăm la o desecretizare a lor. O fi rău?
Calin Diaconu 