Filosofisme



Se spune ca trebuie sa te lovesti mai intai de pragul de sus, pentru a invata sa eviti pragul de jos …

Astazi, am sa dau un exemplu personal. (Pentru ca am convingerea ca experienta trebuie impartasita. Sigur, celor care au urechi de auzit …).

Am vrut sa ma asez pe un scaun, situat sub o umbrela care-l apara de soare. Dar m-am lasat surprins de umbrela aflata la joasa inaltime: ZBANG! … si am vazut stele verzi, lacrimile au tisnit odata cu inceputul unei injuraturi la adresa nepriceperii mele.

Nu a curs mult sange. Nu a fost grav, la urma-urmei.

Dar … am ramas cu intrebarea: care e mecanismul accidentelor? Exista un pattern? Pot fi evitate? Oare increderea, relaxarea sau graba sunt in legatura directa de cauzalitate cu momentul in care deviem de la plictisitoarea, uneori, normalitate?!

Chelie ranita ...

Chelie ranita … capul se pleaca acum pentru poza, in loc sa se fi plecat la vremea lui!


E un discurs care a fost tinut parca in fata oglinzii: Steve Jobs lupta cu cancerul de un an de zile, aflase ca va muri – se adresa insa unor tineri absolventi de Stanford, care-si incepeau in aparenta anul universitar, dar in esenta – viata.

In aceasta “oglinda vie a celuilalt”, in care flerul lui Steve Jobs stia sa gaseasca raspunsuri la propriile intrebari, deloc usoare, gasim trei povestiri cu talc. Una despre locul, timpul (si genele) nasterii, despre mostenirea de care nu ai cum sa fugi dar pe care poti si chiar trebuie sa ajungi candva a o intelege. A doua, despre cunoasterea care trebuie acumulata cu credinta ca iti va prinde bine candva, atunci cand, la vremea oportunitatilor, e nevoie de discernamant si intelepciune: ca sa nu te trezesti cu buzunarele goale, cand taraba de bunatati se va afla poate in fata ta … Iar a treia, despre timpul scurt pe care il avem de petrecut impreuna cu cei dragi.

O mostra de intelepciune a omului care a trait cu pasiune ardenta, cu iubire si credinta,  munca sa.


Pentru a intelege de unde a aparut Janis Joplin si ce anume are in comun o negresa din secolul XX cu un filosof din secolul V idH, vă propun să ascultam impreuna pe Koko Taylor .

Am ales pentru seara aceasta “Time Will Tell”, unde ambianta extraordinara e creata de orga – cu acordurile ei alungite, potrivire perfecta cu starea de anxietate a eroinei care nu mai are rabdare cu timpul. Timpul care o desparte de următoarea întâlnire cu iubitul, bineînţeles :-)! Iubit, despre care stie ca nu stie cu certitudine ceva anume … o mostra de intelepciune antica, daca imi permiteti!

O negresa ajunsa in anii ’50 ai veacului trecut in Chicago, Illinois – pentru a deveni, in timp, Regina Blues-ului … ne incântă azi cu intensitatea trăirii ei scenice!

Apropierea intre Koko si Socrate este ca acela – era linistit si  multumit de stiinta propriei nestiinte, singura care-i dadea incredere ca stie ceva (celebrul “stiu ca nu stiu”). Iar Koko, lasand timpul sa dea raspunsul la framantarile pe care le traieste, alege sa joace cartea trairii nesigurantei cu maximum de convingere, din moment ce freamatul microfonului ei razbate pana la noi …

Cantareata si Inteleptul: amandoi simt limitarile propriei cunoasteri si chiar daca raspunsurile lor sunt diferite, tema fiind aceeasi, ii simtim atat de apropiati, desi ii despart veacuri …

Sa nu-mi spuneti ca “Socrate nu e strain de nimic din ceea ce-i omenesc” … ca mi-ati stricat surpriza! 🙂

Textul merita atentia noastra, mai jos găsiţi vă rog o varianta care va ajuta mai departe in parcursul cognitiv :-), audiţie plăcută tuturor!

“Cigarette ashes
His empty glass
They seem to tell me…
His parting kiss, oh
Brought tears to my eyes
Was it goodnight?
I wanna know now, or was it goodbye?
And only time
Only time, time will tell
Wrinkled up sofa
Scuff marks on the floor
Shows where he was sitting
Oh where he was sitting a moment ago
He’s never left this early before
Is this a sign? Oh I wanna know if he’ll be back for more
Only time will tell, oh…
I felt a change the moment you came walking,
Oh coming through my front door
This conversation was almost the same
Still I could tell that something was wrong, his feelings were changed
Now empty those ash trays
His glass put away, straighten my sofa… But will I ever, will ever erase from my mind the way you looked when you kissed me goodnight.
Only time will tell.”

(apud Maxi Lyrics)


Dumnezeu l-a facut pe om dupa chipul si asemanarea Lui, ne invata Biblia.

Asta face – dupa unele filosofii mai indraznete, din vremea umanismului renascentist -, ca fiecare din noi sa fim intr-un fel, mici dumnezei.

De aici ar decurge, in sens bun, un mare respect pe care l-am avea de purtat fiecarui frate al nostru.

Si tot de aici, dar in sens rau, am fi condusi spre o anumita stare de infatuare, pentru ca e greu sa rezisti ispitei orgoliului de a fi de-o statura cu Creatorul tau.

Daca sunt intr-o pasa optimista, ma gandesc ca exista o majoritate a oamenilor “de bine”, care sunt smeriti si isi cunosc adevaratul lor loc. Nu te poti masura cu Cel-de-Sus, fara sa ai parte de un fior interior de supunere: la urma urmei, tocmai pentru ca esti asemenea Lui, stai cuminte, la locul tau.

Daca ma las prins de pasa pesimista, recunosc in jurul meu si in primul rand la mine, semnele decadentei sufletesti: cu cat ma inalt mai tare, considerand ca sunt mostenitor al unor calitati mai presus de fire, cu atat mai adanc mi se infige in inima pacatul orgoliului … care ma ingreuneaza in respiratie si imi abate atentia de la adevaratele bucurii ale vietii. Orgoliosul nu are cum sa se bucure de realizarile sale, pentru ca si le acopera de laude …

Nu vreau deci sa judec pe semenii mei. E mult mai bine asa, pentru ca nu sunt abilitat sa o fac: nu sunt vreo instanta de judecata si nici nu m-a rugat cineva sa-mi dau cu parerea.

Totusi …

Intalnesc tot felul de spete dintre cele mai ciudate, oameni despre care nu stiam ca pot tine in ei nemultumiri fara a le exprima, de pilda! Ma mira acest lucru, de parca ar fi ceva nou, ceva nemaiintalnit si nemaivazut.

Iarasi, ma las coplesit interior de surpriza nerecunostintei unora dintre oameni, care nu se multumesc cu ceea ce le pot eu oferi. E ca si cum m-ar acuza de rea intentie, inainte de a ma intreba, firesc “Tu (doar) atata poti?”…

Mi se pare ca descopar o noua specie de oameni, care traiesc in mijlocul nostru,  al caror sange s-a amestecat cu al nostru, care sunt-si-nu-sunt la fel cu noi ceilalti.

Citeam deunazi un material interesant despre neandertalieni si resturile genetice pe care ni le-au lasat mostenire in ADN-ul nostru (puteti citi integral materialul: aici).

Un lucru m-a surprins in mod neplacut, lamurindu-ma oarecum asupra lipsei de politete de care unii dintre noi dam dovada la un moment dat: procentul de ADN neandertalian difera, la fiecare din noi, intre 1% si 4% … Sa fie diferenta asta mare cauza mitocaniei unora?!

Din pricini genetice sau nu, Untermensch-ul exista – si poate fi definit exact asa: un sub-om, oprit din evolutia lui de pacatul mortal al orgoliului. De aceea, poate fi gasit atat in palate cat si in bordeie, la sat si la oras, … existenta lui strabate ca o constanta epocile istorice, un blestem al maimutei din care unii parca tin mortis sa se traga!

Uneori ma intreb daca e nevoie de arheologie pentru a descoperi Neanderthalianul din noi ...

Uneori ma intreb daca e nevoie de arheologie pentru a descoperi Neanderthalianul din noi …


Ce inseamna “a vorbi pe intelesul tuturor”?

La un prim nivel, ar insemna sa inveti cat mai multe limbi – macar pe cele emfatic intitulate “de circulatie internationala” – pentru a putea cunoaste si apoi a te putea adresa cat mai multor popoare. Insa fiecare popor are nu numai limba, ci si obiceiurile lui!

La un al doilea nivel, inseamna sa ai flexibilitatea adaptarii la interlocutor: sa te pleci sau sa te ridici, in functie de puterea de intelegere a celui din fata ta … adica sa practici in mod constient un fel de cameleonism, preluind din felul de a fi al fiecaruia, deschis, pentru ca acela sa se deschida iar tu sa te faci inteles!

La un al treilea nivel, inseamna sa ai grija de exemplul pe care-l oferi celor din jur prin faptele, vorbele sau numai prin infatisarea ta. A educa pe ceilalti – inseamna sa ai pretentia ca ai putea renunta la propriul tau eu, la propria ta libertate … in sensul de “a te face rob tuturor”, adica a-ti pune libertatea (timpul propriu) in slujba celorlalti!

Cati putem asta? Prea putini …

Atunci, de ce ne mai miram ca nu ne sunt intelese vorbele sau ca obisnuim a ne retrage lesne suparati in cochilia noastra, nebagati in seama de cei carora le cerem sa inteleaga mai mult decat stim noi a exprima?!

(1 Corinteni – IX, 19 – 27)

« Previous Page — Next Page »