Calin Diaconu

Într-un grup statuar care a influențat artiștii Renașterii, un preot din Troia – Laocoon -, urmărind să deștepte concetățenii săi asupra cursei ce li se pregătea, expunând minciuna celebrului cal troian inventat de Odiseu, este condamnat la moarte, împreună cu cei doi fii ai săi. E una dintre cele mai expresive opere de artă, prin care omul antichității ne arată că este cel puțin egalul nostru, prin universul de gânduri ce-l frământau acum două mii de ani: problematica suferinței nemeritate, prizonieratul imobilismului ce derivă din libertatea finită, condiționată de natura existenței umane, puterea legăturilor de familie …, toate (și mult mai multe de-atât) sunt prinse în expresivitatea marmurei cioplite pe care o putem admira in Muzeul Pio Clementin din Vatican.

Fiind astăzi Duminica Vindecării Paraliticului, vă propun să ne întoarcem privirea interioară spre Scăldătoarea Vitezda din Ierusalim, Scăldătoarea Oilor, unde presupunem – fiecare, în funcție de imaginația și experiențele proprii – că ar fi existat o competiție acerbă pentru vindecare sau poate doar o mulțime aflată în așteptare comună, unită de nevoie (urgența bolii care trebuie să-și afle leacul). Știm de la cozile slabei organizări ale oricărui eveniment, indiferent de regim, că așteptarea în rând cu ceilalți, oricât de ordonată, nu elimină creativitatea celor care vor să se bage prin față. A tăia colțurile, a te înghesui pentru a-ți afla rândul mai devreme – și în detrimentul altuia -, sunt gesturi familiare. La fel de firească dar evident mult mai rară și mai greu de realizat -, ar trebui să ne fie așteptarea încrezătoare și în rugăciune, a mișcării apei.

Cei 38 de ani de imobilism ai paraliticului, așa cum aflăm din Evanghelia după Ioan (cap 5, 1-15), ne vorbesc despre obișnuințele noastre, ca stări de fapt periculoase. Obișnuința cu boala e periculoasă, atunci când ne face să uităm cum arată Frumosul, cât de plăcută e întâlnirea cu Binele și de ce ne salvează căutarea Adevărului (mișcare sufletească continuă, din momentul în care am început exercițiile de admirație, din momentul în care ne surprindem minunați, atunci când ne minunăm în fața Lui …). La fel de periculoasă știm că este obișnuința cu starea de sănătate, atunci când o considerăm ca fiind dată pentru totdeauna: tocmai acela e momentul în care ne expunem (inutil și eronat) exceselor dăunătoare.

A fi un om obișnuit, a fi prizonier al Adevărului: a trăi modest, a-ți accepta firea umană, aceea de frate și fiu, a începe viața în adevăr prin exercițiile de admirație în fața frumosului care alcătuiește lumea, ținând-o în alcătuirea ei …

A te obișnui cu prizonieratul (imobilismul), fie acela în care ne aruncă încrederea în forțele proprii sau cel al disperării ca flirt nepermis cu fatalitatea, este atunci când crezi că ceea ce ai ți se cuvine, sau că ceea ce nu ai, nu s-ar putea îndrepta, dacă iei hotărârea bună în clipa aceasta …

Să ne întoarcem la Laocoon, pe care îl putem privi ca pe un bătrân neputincios, incapabil să-și apere fiii în fața pericolului morții; ca pe unul ce și-a spart capul încercând să aducă zadarnic Adevărul în atenția concetățenilor săi. Din această perspectivă, vedem în el o neputință a comunicării, o nestăpânire a logicii și retoricii … deși, expresia personajului, redată de Virgiliu în Eneida, a rămas până azi: „Naivilor, nu vă lăsați înșelați de greci nici măcar când vă aduc daruri” …

Din perspectiva modernă, a creștinului ce luptă cu propriile sale slăbiciuni, vom vedea în șerpii încolăciți gândurile noastre rele, faptele păcătoase pe care le răsfrângem asupra noastră și a fiilor noștri, asupra moștenitorilor, dintre care unii vor avea, după toate aparențele, posibilitatea salvării, îndepărtându-se și scăpând cu fuga, iar ceilalți, tocmai cei care ne imită mai bine în rele, sunt condamnați definitiv la imobilitatea aducătoare de moarte …

În Predica Evangheliei Paraliticului de astăzi, Duminică - 23 Mai 2021, PSS Mihai Frățilă, Episcop de București al Bisericii Române Unită cu Roma, ne spunea: "Suntem dependenți de atenția și compasiunea celorlalți". Într-adevăr, nici Laocoon și nici Paraliticul (și, aș îndrăzni să spun, nici noi) nu vom găsi în noi înșine sau în cei de lângă noi sprijinul și încrederea de care avem nevoie, până ce nu vom pune în ordine prioritățile noastre și raportul nostru personal, cu Dumnezeu.