Am aflat de ceva vreme, de la un prieten drag sufletului meu – Părintele Irineu Fărcaș -, că nu există Bine și Rău. Există numai numai Bine sau Rău. Altfel spus: Bine și Non-Bine, căci răul în sine nu există, este o iluzie, o rătăcire. Filosoful creștin Jaques Maritain explică acest lucru în felul următor:
(1) Dumnezeu e liber, omul e și el liber (fiind după chipul și asemănarea Creatorului său);
(2) Cele două libertăți – ale lui Dumnezeu și ale omului – se împletesc, în scrierea istoriei;
(3) Libertatea lui Dumnezeu este în mod necesar bună, iar libertatea omului are o valență negativă, aceea de a spune ”Nu!” planului divin. E ca atunci când alegem ”să ieșim în decor” (sau să ”mergem pe arătură” – fie la stânga, fie la dreapta), afară din drumul nostru, care ne este dat spre mântuire.
Libertatea umană de ”a neantiza” … expresia îi aparține lui J. Maritain, înțelegem că o folosim, ori de câte ori alegem (liber, cum altfel) să-i întoarcem spatele Celui căruia-i datorăm existența. E ”libertatea” care explică rătăciririle și răutățile noastre …
Iar Sfântul Pavel, în Epistola către Romani (7, 19) vorbind despre tensiunea internă dintre binele urmărit, binele rațional, binele divin (care e limpede că este bun), si răul care nu face parte din plan, falsul bine (care se ascunde în iluziile și ignoranța mea), zice așa: ”Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.”
Ne apropiem de finele încă unui an și simțim că momentul e numai bun, pentru a lua asupra noastră marile hotărâri, despre ceea ce ne-am dori să ne vină. Măcar dacă am spune ”NU!” răului din noi, cum ar fi? Greu, dar nu imposibil. Hai să încercăm, zic.
Iar pentru a exemplifica cum funcționează libertatea sufletului, atunci când alegem să ne târguim pentru ceea ce știm că nu se cade, că nu (ne) face bine, că nu (ne) duce nicăieri, las mai jos, la îndemână, pentru consultare, un fragment din cinema-ul românesc (din anii 60 ai secolului trecut), în care îl regăsim pe unul dintre cei mai îndrăgiți actori, Colea Răutu. El știa ce spune, fiind un mare băutor de votcă.
Să folosim acest fragment atunci când setea de libertate (sic!) ne va da ghes în 2022, să revedem acest ”legământ târguit”. Să ne regăsim în el, și poate ne va fi de folos, unora.
Pentru filmografia lui Colea Răutu și câteva date biografice, aici.
Pentru pregătirea Sinodului dedicat sinodalității Bisericii, găsiți mai multe materiale, aici: https://www.synod.va/en.html
Despre sinod și sinodalitate ne putem imagina fiecare câte ceva, dar numai după cele ce le-am citit – sau ni le amintim că le-am fi citit – mai înainte… Pentru a ne verifica din când în când cunoștințele, sau pentru a afla nuanțe noi despre cuvinte străvechi, se cuvine să ne pregătim, să citim, să căutăm, și de ce nu – să consemnăm noutatea care, deși veche sub soare, ne minunează pe noi, cei care-o întâlnim abia azi …
Dacă privim la rădăcina lui etimologică, avem o explicație coerentă a imaginii care a fost aleasă să exprime intenția acestui proiect ”de suflet” al Papei Francisc. Sinodalitatea e o caracteristică a Bisericii, o trăsătură ce trebuie cultivată pentru înnoirea ei într-o societate aflată în profunde transformări. În perioada 2021 – 2023, întreaga suflare catolică este chemată să reflecteze asupra sinodalității.
Îndeosebi, vocile celor tăcuți și ale celor uitați au primit invitația de a se face auzite, gândurile consemnate, ideile împărtășite.
Nu vom fi văduviți nici de conducere și nici de ascultarea în cadrul ierarhiei, doar că în perioada următoare, de jos în sus, și de sus în jos, vreme de cel puțin doi ani, va exista un schimb de idei și informații, în sânul poporului lui Dumnezeu – Episcopi și credincioși. Un semn al egalității roditoare,pentru că toți creștinii au pecetea Botezului în Christos.
Așadar: ce se dorește de la noi, și ce am putea spera să obținem, onorând invitația de a participa la acest proiect … căci știm că egalitatea e o promisiune falsă, o iluzie care plafonează – iar ceea ce ridică spiritele, le înalță și le motivează, este scopul comun.
Sinod vine din grecește, de la σύνοδος, cuvânt care s-a format din σῠν- (sun-, “cu/ împreună”) + ὁδός (hodós, “pe cale, pe drum”). A merge împreună, dar nu oricum, ci îndrumați și totodată ocrotiți de Spiritul Sfânt, a cărui Voce suntem cu toții chemați să o ascultăm: tineri și vârstnici, persoane consacrate și laici, persoane cu handicap, atât cei bolnavi cât și cei sănătoși, …
”Dicționarul Enciclopedic al Răsăritului Creștin”, ne asigură că cei doi termeni SYNODUS (gr – σύνοδος) și CONCILIUM (lat.) sunt sinonime, funcționează ca o pereche de cuvinte interschimbabile, dar adaugă această notă explicativă interesantă, pe care o consemnăm aici: ”se rezervă termenul concilium pentru adunările Episcopilor calificate drept ecumenice; în schimb, tuturor celorlalte adunări de Episcopi li se atribuie, de regulă, titul de τοπικάι σίνοδοι, sau sinoade locale, particulare, limitate la un teritoriu determinat.”
Ce vom înțelege? Că accentul pus pe transformarea sinodală a Bisericii, este o invitație adresată tuturor catolicilor, fie ei de rit latin sau răsăritean, fie din Europa, Americi, Asia, Africa sau Australia, să se cunoască, să se descopere, să se asculte unii pe ceilalți, învățând unii de la ceilalți, explorând dimensiunea orizontalității, a spațiului în care istoria ne-a răspândit, ca semințe ale Bisericii universale, prin misionarii ei, pe întregul Pământ.
Va fi, desigur, rolul teologilor să explice aspectele ecumenice ale sinodalității Bisericii. În ce ne privește, ca greco-catolici, nu găsim cuvintele potrivite, pentru a mulțumi Bunului Dumnezeu pentru bucuria și darul ce l-am primit, acela de a trăi zilnic avândconștiința unei punți de legătură dintre ortodoxia (ritului) și catolicitatea (crezului) nostru.
Poate acesta va fi mesajul pe care-l vom transmite Sinodului Episcopilor din Octombrie 2023, ce va avea ca temă chiar … sinodalitatea Bisericii?! Consemnăm aici ideea soluției pentru refacerea unității (prin completarea scopului comun cu specificul local), pentru că așa simțim: greco-catolicii sunt atât trăitori cât și dovezi vii ale ecumenismului, iar simpla noastră prezență în pofida încercărilor (”against all odds” în engl.) este o dovadă că avem la îndemână soluții valide, pentru o viitoarea reunificare a Bisericii, în partea ei de Răsărit.
Sfântul Pavel (vezi Scrisoarea către Efeseni 2, 11), ne amintește că la naștere, suntem cu toții păgâni… O egalitate neroditoare, căci abia pecetea Botezului în Christos Isus Domnul, ne transformă în mădulare ale Bisericii, Mireasa și Trupul lui Christos. Din momentul botezului, primim o haină interioară ce ne este dăruită pentru a străluci prin purtarea creștinească, o viață întreagă, la bine și în încercări …
X
X X
În 16 Decembrie, sora Nathalie Berquart, numită de Papa Francisc ca Subsecretar al Sinodului Episcopilor și astfel, prima femeie din istorie, cu drept de vot în Colegiul Episcopilor, ne-a prezentat caracteristicile Bisericii sinodale, în cadrul unei întâlniri patronate de Eparhia de Cluj-Gherla în care ne-am bucurat să reîntâlnim mulți agriști, astriști și membrii ai Acțiunii Catolice. Am primit astfel în dar – cu încurajarea de a le folosi în practica zilnică, descrierea cele 3 valori ale Bisericii sinodale și cele 10 trăsături principale care formează spiritualitatea sinodală.
COMUNIUNE – PARTICIPARE – MISIUNE. Cele trei principii ale Bisericii sinodale.
Suntem chemați să trăim botezul nostru, prin (1) comuniune. Să ne rugăm, împreună cu Episcopii noștri, invocând îndrumarea Sfântului Spirit; (2) participare. Să devenim – fiecare din noi – o prezență activă în viața Bisericii, să strângem legăturile cu Episcopii noștri dar și între noi, să cunoaștem alte organizații și asociații ale laicilor (3) misiune. Să ne asumăm purtarea botezului creștin și apartenența la Biserica lui Christos, în lume și societate, asumând misiunea evanghelizatoare a Bisericii, ca pe o misiune a noastră, plecând de la o ascultare mai atentă, de la o stare de veghe în fața schimbărilor majore ce au loc în lumea din care facem parte.
Vom reuși oare să devenim o Biserică sinodală? Ce trebuie să facem, pentru aceasta?
Să conștientizăm că mergem braț la braț, că suntem împreună, pe același drum, ne avem unii pe ceilalți, atât în Biserică, cât și în Societate: ne putem găsi punct de sprijin în cel/cea de lângă noi? Îl vom cunoaște mai bine pe fratele nostru? Vom asculta mai atent povestea surorii noastre? Le vom aloca mai mult timp, din timpul nostru, renunțând la egoism?
Să învățăm ascultarea celuilalt, cu inima deschisă și fără prejudecăți, fără predispoziția organică de a contrazice și de a crea tensiune artificială prin negare sau perfecționism iluzoriu;
Să învățăm a lua cuvântul, a ne exprima gândurile care ne frământă. Dar atunci când o facem, să nu fie pentru a ne astâmpăra propriul orgoliu (acela de ”a nu rămâne nevorbiți” într-o adunare), ci întru ”parrhesie” (din greaca veche – παρρησία), adică ținând laolaltă: libertatea (de exprimare), adevărul (celor afirmate) și caritatea (puterea creștinului de a compătimi, de a ierta, exprimând prin mărturia sa, disponibilitatea de a ajuta pe fratele său);
Să participăm la Sfânta Liturghie, să celebrăm Învierea Domnului, să-i ascultăm pe Preoții care predică Cuvântul, slujind în Biserica lui Christos. Concelebrarea, ascultarea în comun a Cuvântului de care ne vom lăsa pătrunși, fiecare în felul lui, dar primind lumina strălucitoare a Adevărului prin întâlnirea cu El, ca Persoană;
Să acceptăm ideea (și unii, și ceilalți) că suntem co-responsabili, că Biserica suntem noi, care ne aflăm în misiune, împreună cu Episcopii noștri. Nu-i putem mandata pe ei să răspundă în locul nostru, atunci când diferitele provocări ale societății ne pun la încercare în viața de zi cu zi. Succesul misiunii Bisericii este în directă legătură cu această responsabilitate acceptată și asumată interior, de fiecare (nu ne e cerută de cineva din afara noastră, o descoperim și o trăim fiecare);
Să învățăm arta dialogului – atât în Biserică, cât și în Societate -, o artă ce nu se învață ușor (nu ne naștem cu ea) și care presupune perseverență, pentru că se conjugă cu momente de tăcere sau de uimire negativă (indignare, revoltă, mânie) în fața afirmațiilor celuilalt. Dar dialogul este singurul capabil să ”colecteze informații”, împărtășind experiența celuilalt și adăugând cunoașterii personale, prețiosul punct de vedere al alterității, lucru care, în cele din urmă, ne completează și ne îmbogățește spiritual;
Să ne apropiem de celelalte confesiuni creștine, pentru că ecumenismul este o componentă a Bisericii sinodale, iar trăinicia ideii ecumenice vine din Botezul tuturor creștinilor în Isus Christos, Domnul și Mântuitorul nostru;
Să găsim balanța optimă între autoritate (ascultare) și participare (contribuțiile individuale);
Să discernem (în ascultarea comună, a Spiritului Sfânt) și să decidem, ajungând la consens, la un acord armonios în care simțim că o parte este contribuția noastră;
Să lăsăm valorile sinodalității: comuniune – participare – misiune, să ne transforme interior, ca persoane, ca familii, și în comunitățile din care facem parte.
Iubiți Frați și Surori,
Să ne întrebăm fiecare, dacă participăm cum se cuvine, la durerile lumii de azi, și de ce suntem chemați să dialogăm mai mult, între noi, pentru a ne cunoaște unii cu ceilalți, pentru a recunoaște că problemele noastre, nu sunt numai ale noastre.
Cum vom conjuga, în cadrul noilor Statute ale AGRU-lui Național, principiul solidarității cu cel al subsidiarității? Cum vom reflecta, în noile Statute, valorile atât de limpede definite, ale viitoarei Biserici sinodale?
Cu ce vom contribui, noi – greco-catolicii din România, ca Biserică locală, la concertul armonios și atât de diferit colorat, în această perioadă de înnoire spirituală, când ni se propune o fraternă îmbrățișare prin recunoașterea drumului comun pe care-l avem de străbătut, împreună cu frații creștini, de confesiune ortodoxă și protestantă cât și împreună cu frații noștri de rit latin?
Vă îmbrățișez cu drag și dor, și vă doresc tuturor ca Nașterea Pruncului să ne găsească în adorație, împreună, lângă ieslea în care Sfânta Familie, alungată de nepăsarea și urâciunea sufletelor noastre, ne acordă iertarea și ne primește să-i fim părtași la bucuria ce răsună prin colindele copilăriei …
Un An Nou 2022, cu sănătate, împliniri și frumoase exerciții sinodale, pentru ca drumul pe care mergem împreună, să ne ferească de cancerul însingurării!
Theodor Valerian Bourza s-a născut la Mediaș, în familia învățătorului Feodor Bourza, în anul 1831. Primii ani de școală, între 1841 si 1845, îi parcurge la Elisabethopolis (Dumbrăveni), apoi continuă la Blaj și Sibiu (1846 – 1847). În vremea tulbure a Revoluției de la 1848-1849, urmează îndeaproape pe Timotei Cipariu (inclusiv în exilul din Țara Românească). Revenit în Ardeal, reia și finalizează studiile în 1850, la Brașov (ajutat de Iacob Mureșanu).
Din 1851 (la vârsta de 20 de ani) începe munca de dascăl (”docente”), în Mediașul natal, ajungând ca în 1852 să aibe în grija sa 180 de elevi (din care și-a format un cor bisericesc, de 40 de băieți).
În 1854, se căsătorește cu Ana, fiica lui George Harhoi (din Șaroșul Săsesc), pe care o aduce acasă, la Mediaș. Frumusețea soției pe de-o parte, dar și pericolul istețimii – prin care ar fi putut probabil lesne înlocui pe superiorul său ierarhic … ne aduc în această nouă pagină de Jurnal, în situația stânjenitoare a unui jurământ cu martori, că nu va ținti niciodată mai sus de preoție, adică nu va dori funcția de protopop …
Am ales ca ilustrație pentru această pagină a Jurnalului Preotului Bourza, o poză a Mitropolitului Alexandru Sterca Șuluțiu, fiindcă este încă o personalitate de seamă, pe care Părintele o pomenește în Libelul său.
Theodoru Valerianu Bourza ca Capelanu in Mediasiu in a. 1854.
Iam risum teneatis amici (1)– Indata ce miamu dusu nevasta in Mediasiu muerile ca ele au inceputu a face vorbă, că: ”Nevasta mea ar fi mai frumoasă ca” Maria Protopopului, – dein astea vorbe semenate sa iritatu Protopopulu prin găzdoia sa la o dusiumănia nemarginită asuprami, ba pănă acolo devenisa treaba, câtu sirmanulu Stojanu la pofta gazdoiei sale venia pe neasceptate la mine turbatu de mănia, si ca dein seninu incepea la sfadă si ami slabi nevasta. – Apoi ce era sa facu, trebuia sa inghitu noduri totu ca pumnulu, caci cu protopopulu cine sa cutedie a sta contra.- Candu mamu dusu spre ordinare la Blasiu cu Socrulu meu, Prota încă a venitu cu noi in carutiu, si dreptu resplata cărăusiei a facutu pe Metropolitu Siulutiu (2) sa nume ordinadie până nu voiu veni erăsi in Mediasiu, si in fația batrâniloru Basericei sa dau unu Reversalu (3), ca: ca Capelanu intru tote voiu fi supus Domniei Sale si nu voiu năzui nice cându la Officiulu protopopescu – aciasta a trebuitu sa sa implinescă si provediutu astfeliu mamu dusu la Blasiu unde in diua de S. Toader ma ordenatu de Diaconu, er Luni in septimâna adoua a paresemiloru (4) – martie 1854, de preutu. Acumu trebuia ca Capelanu sa ducu si Officiulu de Docende, poporului Mediasiului inse preste 1000 suflete, protopopulu la nice o functiune nu voia sa margă, asia Scola cu atata diligintia si energia intemeiata a trebuitu sa degeneraie, ba totu cu mari suferinție, abia amu pututu sao ducu unu anu si jumatate, candu mutandusa dein vietia batranului parochu alu Curciului Sameonu Albu, in urma Suplicarii mele conferindumisa aceia parochia către finea lui Septembre (1855) mamu strămutatu acolo.
Va urma, pagina (10): T.V. Bourza, ca parohu în Curciu …
(1) Acum continuați râsul, prieteni! Expresie din latină, pe care Părintele Bourza o folosește cu multă grație și relaxare, față de ceea ce va urma (reamintim că el scrie aceste rânduri la vârsta de 38 de ani, în cuprinsul unei cărticele-manuscris pe care a dedicat-o istoriei Parohiei greco-catolice a Șaroșului, istorie din care el însuși, face parte!)
(2) Alexandru Sterca – Șuluțiu, mai întâi Episcop iar între 1853-1867, Arhiepiscop și Mitropolit al Bisericii Române Unite.
(3) Reversio, in limba latină, semnifică ”reîntoarcere din drum, revenire”. În contextul acestei umiliri publice asumate ca etapă în procesul de hirotonire, am traduce cu ”precizare” sau ”promisiune fermă” (dacă nu cumva astfel se lua pulsul orgoliului viitorului candidat la preoție, sic!)
(4) Păresimi = cele 40 de zile din Postul Pastelui, din lat quadragesima
(5) Pentru un tur virtual și câteva impresii vizuale pline de justificată admirație la adresa Curciului, vă recomand, cu plăcere, aceste testimoniale ale prezentului. Sunt tineri care-și descoperă țara, iar zona despre care povestește Părintele Bourza (Mediaș – Blaj – Șaroș – Dumbrăveni …) și-a păstrat cumințenia și farmecul de poveste!
Churchill, Truman și Stalin – Conferința de la Yalta, 1945. Poza preluată din National Archives, UK (Catalogue ref: CO 1069/892)
E greu de descifrat, pentru că are legătură cu ”războiul rece”, o perioadă pe care nu avem cum să o înțelegem fără cunoașterea eforturilor diplomatice din cel de-al doilea Război Mondial, care au conștientizat actualitatea unei întrebări esențiale, dinspre învingători: ce facem cu Germania, după război? O întrebare care s-a dezbătut la Teheran (1943), Yalta și Potsdam (1945), al cărei răspuns a dus la împărțirea Germaniei în zone de ocupație, la jocuri de forță tensionate între foștii aliați (cum a fost blocada Berlinului de Vest începută în 1948).
Și pentru o pace durabilă în Europa, s-a inventat, în 1949, NATO. Atât de neimportantă/neauzită a fost vocea europenilor, încât în 13 august 1961, cele două ideologii diferite/divergente au avut nevoie de exprimarea fizică a separării lor identitare. Primarul Berlinului controlat de ruși a început construcția celebrului Zid …
Îmi propun să strâng aici câteva documente importante, pentru a avea la îndemână un spațiu dedicat notelor de lectură (sau ideilor) pe care le vom desprinde din analiza unor documente cu valoare de izvor istoric. În lumea interconectată de azi, având acces la informație, nu avem voie să ne plângem de lipsa documentelor. Ele sunt ”la un click distanță”, și, pentru a înțelege ce se întâmplă, avem obligația de a le parcurge, umplând golurile de cunoaștere sau – după caz, reîmprospătând memoria și reevaluând nuanțele unor informații din trecut, cu ochii de acum.
Așadar rușii, care au ieșit învingători din cel de-al doilea Război Mondial, alături de anglo-americani, au stabilit să împartă Germania în două părți (vizibile au fost la început patru – dar în realitate au fost două, cu ideologii și politici diferite), plecând de la premisa ”altfel, nu-i putem controla pe nemți”. Cât de mult știm despre acest lucru? Cum au pus în aplicare planul?
Dacă împărțirea Germaniei s-a făcut oficial, în Bundesrepublik Deutschland și Deutsche Demokratische Republik, prin recunoaștere și acceptare de către toată lumea, a existat și o împărțire, la fel de reală – dar nerecunoscută oficial, a Europei: în Europa de EST și Europa de VEST. După reunificarea Germaniei, în Octombrie 1990, putem considera că granița dintre cele două Europe s-a modificat. Întrebarea are două perspective:
(1) Până unde își propune Europa să-și extindă influența? Cum se poate realiza accesul la UE, pentru cei care (încă) nu s-au alăturat proiectului marii familii?
(2) Care e punctul critic în care Rusia se va simți amenințată de o prezență militară despre care nu are argumente să afirme că-i este ostilă (sau poate, economic?), dar … pentru că armele pot fi întoarse sau se pot declanșa, accidental, ele constituie un pericol real. Așadar, care e ”limes”-ul acceptat de ruși, azi?
Anul viitor se vor împlini 76 de ani de la celebrul discurs al lui Churchill, text care a ajuns să fie studiat în manualele școlare. Influența rusească asupra Europei, sau propria lor grijă față de securizarea graniței de vest, sunt teme de actualitate imediată în anul ce stă să înceapă. Vom avea sau nu vom avea război în Ucraina?
2021 va intra în istorie ca anul II al pandemiei, anul în care americanii s-au retras din Afganistan iar rușii au strâns trupe de asalt (zeci de mii) la granița lor cu Ucraina. Care sunt documentele de parcurs și ce teme de dezbatere, putem extrage?
Pentru început, propun să începem printr-o comparație: discursul vizonar al lui Winston Churchill (5 Martie 1946) și actul de naștere al colaborării dintre NATO și Rusia (Paris, 27 Mai 1997).
In acest context, avem aceste doua documente (se vor citi in ordine, mai intai Agreement-ul cu NATO și apoi Tratatul cu SUA), publicate de Ministerul Afacerilor Externe din Rusia, în data de 17 Decembrie 2021:
Câtă nevoie avem de învățătură credibilă, de acel Cuvânt pe care să-l înțelegem prin simțirea inimii, care ne atinge ca o mângâiere, învățătura blândă, care ne atrage ca o poveste spusă de Bunica, al cărei tâlc îți este cedat și oferit ție să-l rostești, să-l extragi, după ce te-a invitat, cu înțelepciunea ei pedagogică, să îți spui părerea, să-ți formezi punctul tău de vedere, astfel trecând în viața ta și în caracterul tău, experiența de viață, a altuia …
”Aha! … deci așa stau lucrurile!” – iată expresia după care putem cântări învățătura asimilată, cea care nu va rămâne doar un simplu bagaj exterior (de altfel, greu de purtat, fiindcă ne ocupă memoria dar nu ne imprimă o atitudine înțeleaptă, împăciuitoare, față de lume). Învățătura fariseilor, învățătura stearpă și mincinoasă, este și aceea a profesorului ”din obligație”, a acelui profesor care-și numără lunile, zilele și orele rămase până la pensie, a profesorului sărac, fiindcă nu e însoțit de lacrimile elevilor, la retragerea din această lume …
Reprezentanți ai sectorului ”adulți” din Acțiunea Catolică din România (ACRO), agriștii ar face bine să se lase frământați de întrebările rodnice … ”Cum practic în viața de zi cu zi, învățătura pe care o primesc, din partea Bisericii?” sau ”Ce înseamnă pentru mine Biserica strămoșilor și cum pot deveni un creștin autentic?” Αὐθεντικός în greaca veche – din care latinii au preluat pe authenticus, înseamnă ceea ce nu poate fi pus la îndoială, originalul primar, genuitatea pură, onestă, cea care oferă certitudini palpabile …
Despre această credibilitate a învățăturii, citim în Sfânta Evanghelie după Matei (7,29): ”Că îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” sau în cea după Marcu (1, 22): ”Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci Elîi învăţa pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor.”
Hrănindu-ne din Cuvântul care ne transformă, care ne face mai puternici în fața greutăților vieții, am aflat (inclusiv prin domolirea vârstei și acumularea experiențelor personale) ordinea lucrurilor, recunoscând că spiritul are întâietate și rol de călăuză pentru materie, că timpul se supune în mod firesc eternității, că libertatea este plenară atunci când alegem să facem binele, din inima noastră … Hrănirea aceasta o facem atât pentru noi înșine (fiecare suflet e unic) cât și pentru a preda celor ce vin după noi, ceea ce am descoperit că este credibil, autentic, original.
Felul nostru de a fi, presupune să tânjim după certitudini. Învățăm o viață întreagă, inclusiv pentru că ne imaginăm o liniște, o satisfacție a cunoașterii, la capătul drumului. Afară de valorile eterne (axiome, principii, legi), vedem că toate în jur sunt volatile, se supun legilor schimbării. Certitudinea presupune desigur, munca individuală a cunoașterii. Înaripați de inspirație și hrăniți cu propria noastră transpirație, acumulăm atâta cât putem, fiecare, din tezaurul la care au participat generațiile dinaintea noastră. De aceea, cunoașterea e un proces colaborativ – iar aceasta înseamnă că avem datoria de a da înapoi, societății. De exemplu, dacă statul român a plătit salariile profesorilor mei – oare cum voi răsplăti aceasta? Pot ca măcar o dată pe an, în ”săptămâna altfel”, să predau celor de-acum câte ceva din ceea ce am învățat pe parcurs? Sau, dacă Biserica are cheltuieli de întreținere a patrimoniului său, oare cum voi contribui eu personal, ca fiu al ei – care mă bucur, atunci când primesc, în fiecare Duminică, îmbrățișarea fraților mei și Cuvântul care mă hrănește interior?
În Gândul Zilei pentru data de 10 Septembrie, Fericitul Vladimir Ghika ne amintește că ”Dumnezeu este o realitate care coboară până la certitudini”. Adică? Dincolo de certitudinile mele, există o realitate obiectivă, există adevărul necuprinsului lumii din care fac parte ca fărâmă nesemnificativă, și nu e nevoie să mă îmbăt cu iluzia cunoașterii infinitului, nici nu trebuie să dezarmez în fața teoriilor relativiste (care explică cum că n-aș fi capabil de cunoaștere), câtă vreme Infinitul însuși mă iubește și vine la mine: Infinitul ne caută, se împlinește în fiecare din noi! …
Atunci? Dacă EL E GATA SĂ VINĂ LA MINE, ce îmi va mai rămâne mie, DE FĂCUT? Oh, atât de multe sunt de făcut, căci volumul faptelor bune este direct proporțional cu dezordinea și războiul care dereglează viața comunitară. Ne îndeamnă Sfântul Pavel, așa frumos, în privința schimbării lumii din jur, pe care fiecare o putem realiza începând în noi înșine, atunci când ne vorbește despre sincera părere de rău față de păcatele ce le facem zi de zi, ca pe-o jignire adusă Creatorului… Citim în 2 Corinteni (7, 10): ”Căci întristarea care e după Dumnezeu, lucrează pocăință spre mântuire statornică, iar întristarea lumii, lucrează moarte”.
Dacă ni se pare că nu putem schimba lumea din jur după certitudinile pe care ne închipuim că le avem, atunci să începem prin a ne întreba – fiecare în forul său interior – când L-am supărat pe Dumnezeu cu păcatele noastre personale și cum le îndreptăm? Sau, altfel spus: când am încălcat poruncile Lui, abătându-ne de la Calea Adevărului Vieții noastre?
———————————–
Călin Diaconu
AGRU Parohial – Parohia Sf Vasile cel Mare, București
(în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, 12 Septembrie 2021)
Înțelepciunea pedagogică a Bunicii care ne spunea povești … lăsându-ne spațiul de negociere pentru partea de morală …
