Probabil că anii de luptă strânşi sub steagul partidului de către deja celebrii Aura Vasile şi Mircea Toader au determinat la rândul lor o doză binemeritată de respect şi o încredere fără margini din partea colegilor…. Atât de mare (doza) încât i-au aşezat în primul rând – la vedere, să-i poată lesne observa toată suflarea cu putere de vot din Parlament, şi să se inspire… din sensul degetului lor!
Când doamna Aura arată în sus, domnul Mircea arată în jos. Sau invers, nu contează ce anume se votează ci ne interesează cum votăm: gregar (mi-a venit să spun „turmatic” dar m-am abţinut, după cum vedeţi)…
În felul acesta simplu, meseria de parlamentar – care ar implica discuţii şi gândire iscoditoare în jurul lui… „cum să facem să fie mai bine, să iasă mai bune legile pe care le dăm”, a ajuns un act de mimetism, de odihnă totală a creierului, care nu mai trebuie să cearnă sau să discearnă, ci să execute!
Cel puţin aşa se vede de la strapontină…
În acest context, privim cu mult interes la simpaticii INDEPENDENŢI care, miercuri, vor avea şansa manifestării plenare a voinţei lor neplecate decât în faţa principiilor eterne ale dreptăţii şi adevărului :-)!
PS
Apropo, nu se mai spune ” la mâna lui cutare”, ci … “la degetul lui cutare”! Ce spui, Cristi … ne laşi cu ochii-n soare sau vom asista la “a doua trădare a independenţilor”? Politică, taică – nu vorbe 🙂 … pe miercuri!
Foarte interesant, cum apa ne înconjoară din toate părţile – şi Natura şi-a păstrat în tot acest răstimp ritmul ei… Noi construim, ea-şi vede de treabă, frumos, nu? Click pe link şi vizionare plăcută…
Săptămâna aceasta am fost la spectacolul lui Tudor Gheorghe„Cavalerii felinarelor târzii”. De data asta, Maestrul a venit să se adreseze bucureştenilor pe limba lor. Mai mult, ne-a luat prin învăluire, aşa cum ştie că ne place nouă… Aparent, a căutat să ne explice limba şi apucăturile vremilor interbelice printr-un imaginar dialog între Zavaidoc şi Moscopol, când de fapt … a reuşit mult mai mult: să ne facă să simţim durerea artistului care trebuie să se coboare în arena politicii, atunci când vremurile o cer!
Pe cât de clar şi-a construit Tudor Gheorghe mesajul său şi pe cât de frumos l-a ştiut reda – tot atât de limpede îmi este acum că ochii puterii au stat în permanenţă asupră-i… Oamenii vremurilor trecătoare au făcut tot ce le-a stat în puteri să inhibe, să distorsioneze şi, în cele din urmă să tragă foloase nemeritate de pe urma performanţei marelui nostru actor!
Simplu şi pervers în acelaşi timp. În chiar miezul spectacolului, au rupt continuitatea poveştii prin simularea unei urgenţe medicale. Noroc că în sală erau suficienţi medici pentru ca leşinul persoanei în cauză să nu rămână în legenda Sălii Palatului ca un caz nerezolvat… Totuşi, penibilul minutelor pierdute şi-a atins ţinta iniţială, remarcabila poveste a fost întreruptă de-un leşin …(*vezi nota de final!)
Lucrul mai grav ne-a fost servit însă la finalul acestui spectacol admirabil, în care oamenii puterii au fost făcuţi cu ou şi cu oţet, clasa politică în ansamblul ei arătată cu degetul pentru deruta societăţii de acum, asemuirea cu jefuitorul sovietic fiind una absolut umilitoare … Ei bine, la sfârşit de spectacol, peste capul lui Tudor Gheorghe (sau cel puţin fără ştiinţa acestuia), i se serveşte surpriza serii: un reprezentant al ministerului culturii se cocoaţă pe scenă şi-i înmânează o diplomă pentru cei 40 de ani de carieră…
Nu mi-a fost dat să văd o scenă mai penibilă pe nici o scenă dintre toate scenele la care am asistat! Halal capital politic cules cu de-a sila de prin preajma bardului în care au venit să lovească cu barda nesimţirii lor pedeliste!
Vestea bună a serii – că românii s-au reapucat de bancuri (bune).
– Auzi, ştii de unde l-au scos ăştia pe Boc?
– Nu, de unde?
– … cică dintr-un ou “Kinder”!
Aceeaşi melodie care a început spectacolul cu rezonanţa unui marş patriotic a avut o cu totul altă altă semnificaţie la sfârşit – când ni s-a părut că înţelegem drama emigraţiei române, privind cu inima sfâşiată dar cu sufletul plin de speranţă la ţară, la românii de acasă, şi – de ce nu? – chiar la românitatea din ei…
… iar până la preluarea de către televiziuni a evenimentelor de cultură marca Tudor Gheorghe, aveţi un fragment aici:
* NOTĂ DE FINAL:
O importantă învăţătură despre dreptul pe care îl avem de a face conexiuni cu privire la faptele ce se întâmplă în jurul nostru. Am lăsat textul iniţial neschimbat – dar am aflat că între cele două momente care au distorsionat spectacolul NU A EXISTAT NICI O LEGĂTURĂ. Cu alte cuvinte, presupunerea mea a fost falsă – dar ce rezultă de aici? Suntem mai speriaţi decât suntem dispuşi să admitem? Îi credităm pe sovietici cu puteri pe care nu le (mai) au? Sau, mai simplu – suntem superficiali şi grăbiţi în a pune pecetea judecăţilor noastre peste întâmplările din jur?!
Multă sănătate, Doamnei în cauză! Ruşine individului din minister!
… din partea Bunicului nostru BOIAN MARIAN preot român unit cu Roma, greco-catolic, care – în anul 1984 a înregistrat, împreună cu prietenul său de-o viaţă, Părintele IOAN MUNTEAN din Mediaş o Sfântă Liturghie celebrată acasă, pentru că nu era voie altfel!
Cu mare bucurie şi emoţie am ascultat întreaga Sfântă Liturghie, vocile lor sigure, şi ne-am mirat de actualitatea mesajului din final, menit să ne întărească în credinţă şi bună purtare!
Când totul pare să se clatine în jur, ies la iveală cu atât mai multă putere valori ale trecutului de care putem şi trebuie să ne ţinem pentru a merge mai departe aşa cum se cuvine…
Mulţumim, Bunicilor, pentru grija ce ne-o purtaţi!
Cine nu a ajuns încă la München – poate să-şi dorească să ajungă aici, din foarte multe motive… OKTOBERFEST ar fi însă cu siguranţă într-un TOP al PREFERINŢELOR!
Studentul nostru ajunge în mijlocul câmpiei care fierbe. Încearcă din nou senzaţia de confort legată de Poliţia vigilentă, dar nu trece nepăsător pe lângă celebrul “EIN PROSIT, EIN PROOOSIT, DER GEMÜTLICHKEIT!!!”.
E foarte greu să rămâi cu capul pe umeri în zilele acestea în capitala Bavariei.
Lectură plăcută!
“… sosit de curând în capitala bavareză şi fiind caracterizat de un oarecare „spirit turistic” m-am hotărât să merg pe „Wiesen” pentru a participa la cel mai mare festival al berii bin lume: Oktoberfestul! Sunt entuziast că ajung în sfârşit la această mare petrecere care a cuprins întreg oraşul şi care a atras precum un magnet oameni din întreaga lume ….(îi vezi cum se plimbă ziua năuci pe străzile oraşului şi noaptea parcă îşi revin la viaţă, cântând la orele 5 ale dimineţii prin metrouri şi pe străzi)…
Astfel, înarmat cu optimism am ajuns in zona “limitată la trafic”, unde începe de fapt Oktoberfestul. Am observat de la bun început multitudinea poliţiştilor care păzeau trecerea de pietoni, ca nu cumva cineva să traverseze pe roşu şi să rişte astfel să fie accidentat (n-am putut să nu remarc tristeţea forţelor de ordine, care într-o sâmbătă seara au fost nevoite să muncească, în loc să petreacă alături de zecile de mii de oameni!). Trecută coloana de jandarmi am fost întâmpinat de o puzderie de oameni care înaintau haotic pe-un bulevard. În mod normal nu m-aş lăsa impresionat de aşa ceva, doar în cluburile bucureştene este la fel de greu să te deplasezi dintr-un punct în altul, doar că oamenii acolo nu sunt la fel de dezorientaţi, deşi „densitatea” este oarecum aceeaşi. Ce m-a frapat nu a fost mulţimea care se perinda pe bulevard, sau oamenii îmbrăcaţi în Dirndl care îşi rezervaseră locuri în corturile de pe marginea străzii şi care dansau fericiţi pe mese, strigând „Ein Prosit! Ein Prosit!”, ci contrastul acestei mari petreceri, care se desfăşuară de 200 de ani, cu viaţa de zi cu zi a Germanilor. Poate că într-o normală seară de sâmbătă ar fi trebuit să mă simt scandalizat dacă cineva ar fi venit la mine, în timp ce mâncam un „Wurst”, ca să-mi ceară o gură, sau dacă, în timp ce mă plimbam pe stradă, m-ar fi oprit să-mi zică „Hi 5!”. Dar iarăşi, faptul de a fi un şaten ceva mai blond, şi vorbitul germanei încă din leagăn cred că ajută serios la integrare…
Pe de altă parte este de remarcat organizarea impecabilă a acestei fabuloase petreceri: salvări dotate cu perfuzii de glicerină din belşug iar poliţişti mereu gata să intervină oricând cineva ar fi aruncat mânios cu o halbă de bere…
Cât despre corturi, unele mai frumoase decât altele, concurând între ele, dar numai sub aspectul esteticii…, deoarece altfel, în pofida preţurilor mari (pentru un litru de bere trebuia să plăteşti aproape 9 euro!) şi a imensităţii corturilor, acestea erau mereu pline, de la amiază (după ora 12 cu greu mai puteai găsi loc) până dimineaţa cu oameni veniţi din toate colţurile lumii ca să uite de stress şi de griji… după reţeta de casă bavareză! Aşa se întâmpla în 1810, astfel s-a petrecut în 2010 şi foarte probabil ca aşa se va petrece şi în 2210…
Also… Zum Wohl!”
Când doamna Aura arată în sus, domnul Mircea arată în jos. Sau invers, nu contează ce anume se votează ci ne interesează cum votăm: gregar (mi-a venit să spun „turmatic” dar m-am abţinut, după cum vedeţi)…
Calin Diaconu 