Expresia am întâlnit-o la Paul Tillich (1886 – 1965) – teolog si filosof protestant, care simțea că nu trebuie să transformăm creștinismul în ideologie, și care a combătut ideea de cultură autonomă, aceea care crede că nu ar avea nevoie de binecuvântare religioasă pentru a exista.

Dacă în limba germană, Bedingung înseamnă condiționalitate, atunci Das Unbedingte – este ceea ce există fără nici o altă condiție, ceea ce e liber de orice condiționalitate. Omul e plin de condiționări, pe când Dumnezeu este liber de orice condiționare.

Dar ceea ce există în afara oricărei condiții, nu devine cumva neapărat necesar (unbedingt nötig) pentru mine, astfel încât existența mea să capete o împlinire?

Între metaforele pe care le-a dezvoltat Tillich, regăsim pe acestea, descrise mai jos suficient de clar, și care ne invită la meditație serioasă asupra trecerii (și petrecerii, vorba lui Noica) ca transformare

(1) Creația – coborârea eternității în timp (idee pe care am regăsit-o și la Monseniorul Vladimir Ghika);

(2) Escatologia (respectiv soarta omului după moarte) – trecerea timpului în eternitate (de aici conducerea pe ultimul drum, petrecerea la îngropăciune sau parastasul);

(3) Păcatul (respectiv căderea – ceea ce naște starea de vinovăție) – atunci când esența se preocupă de existență;

(4) Iertarea – atunci când existența se orientează spre esență, pe care începe să o simtă, mai întâi și să o trăiască, mai apoi … (apropo, vă sună cunoscut, hai să ne purtăm esențial, ca și cum aceasta ar fi ultima zi …!)

Tillich metafore

Trecerile, după cum știm, presupun puncte de întâlnire, zone de graniță, frontiere – iar locul de întâlnire al omului cu Dumnezeu este acela în care condiționalul (relativ) se țintâlnește cu necondiționatul (absolut).

Pentru Tillich, religia nu este doar o funcție – între atâtea alte funcții ale spiritului uman, ci este experiența necondiționatului în toate celelalte funcții. A fi liber, pentru un creștin, înseamnă a trăi – necondiționat – sensibilitatea la divin, în profunzimea inimii.

Temeiul inimii noastre este atracția pe care ea o are către Dumnezeu – iar puntea și mijlocitorul, prilejul de înnoire și trăire a libertății creștine, este Isus Hristos. Pericolul pentru libertate este atunci când trecere granița propunerii (sau a punerii dinaintea celuilalt).

Învățătura creștină – tocmai pentru că îmbracă haina libertății – nu poate fi impusă cu forța, ci va fi doar supusă amabilei atenții … astfel încât celălalt să se decidă, în cunoștință de cauză, folosindu-se de propria-i libertate: va fi de azi înainte pentru sau împotrivă?

 


“Un Americano a Roma” – e un film din 1954, un strigăt al elitei italiene împotriva moravurilor noilor “eliberatori”, americanii ce nu trebuie copiați fără discernământ, pentru că devenim caraghioși …

Cănd începe să te strângă cămașa poporului din care faci parte, parcă ai vrea s-o schimbi – dar nu-i mai bine să te-ntrebi: de ce ți-a rămas mică? Nici atunci când vizitezi multe alte locuri, mai bine organizate (conduse), sau când guști din alte culturi  și începi să-ți vezi propriile limite, defecte și slăbiciuni nu ți-e ușor … , darămite atunci când ești invadat în propria ta țară de blugi, fast-food, de circul din mass-media ce e construită pe audiențele câștigate din spectacol ieftin?! Și totuși, sufletul nu ți-l poți schimba ca pe-o cămașă …

Finalul celui de-al doilea razboi mondial gaseste o Italie ce uitase să respire corect, fiindcă fusese sufocată ani la rândul de nationalismul extrem practicat de dictatura lui Mussolini,  pe de-asupra, călărită un pic de superioritatea afisată a nemtilor lui Hitler … tușind, era de fapt pregatita pentru un alt gen de cuceritori

Învățați să poarte căpăstru, și-au ales noii cuceritori …

Filmul trebuie văzut si de noi, românii care ziceam că ne-am eliberat acum trei decenii de dictatura comunistă – pentru a cădea, ca un fruct copt, in bratele consumismului globalizant!

Cuceritorii s-au înstăpânit prin aparente banalități – numărați-vă “OK“-urile dintr-o zi –  si au ajuns să pună stăpânire pe sufletul unei generatii care nu mai vede utilitatea cititului, când poate primi informația de-a gata, rumegată de alții!

Drumul cel mai de preț, acela pe care mergi pentru a afla, curios, cam ce-ar fi demn de apărat, ce-ar trebui preluat și trasnmis mai departe, ce e cu adevărat al tău – astfel încât să poți ajunge la un moment dat tu, cu adevărat …

Scena memorabilă rămâne aceea din bucătăria părinților în care eroul Nando Moriconi se răzbuna pe spaghetti, numindu-le “maccaroni” si “vermi” … iar in cele din urma le pedepseste, manincadu-le  … cu sete (sic!) …

Schimbarea mu trebuie să însemne fugă de identitatea proprie, iar privitul din afară a țării care te-a format nu asigură neapărat mai multă claritate … Dar atunci cînd vezi că istoria prin care tu treci azi, respectiv istoria celor mici care se lasă cuceriți de cei mari,  a preocupat  mai înainte și pe alții, te liniștești cu gândul reconfortant că și cuceritorii sunt vremelnici …

alberto sordi


Așadar, mâine dimineața ne vom trezi cu o altă hartă a Uniunii Europene, de aceea – vă propun să ne uităm împreună pe rezultatele unui studiu realizat de Parlamentul European în aprilie 2019, când se apropiau alegerile europaralamentare – și Bruxelles-ul era interesat să ia pulsul sentimentelor pro si anti unioniste.

Noi românii – care ne-am clarificat oarecum ideile asupra unității noastre și le-am strigat răspicat începând cu anul 1848, pe Câmpia Libertății de la Blaj, știm pe de-o parte că nici o adevărată unire nu se poate face cu forța … iar în ceea ce privește unirea noastră cu Europa de Vest, suntem încă foarte cruzi și temători – gândurile ne sunt influențate de Ursul care hibernează în peștera de la Răsărit.

Ce-au vrut să afle parlamentarii europeni, înainte de schimbarea sau reînnoirea mandatelor? Studiul, care se cheamă ”Emoții și Angajament politic față de Uniunea Europeană”, ne spune despre:

(1) Noi românii, suntem în proporție de 70% favorabili Uniunii Europene. E de remarcat că media europeană a scăzut la 55%. Ce ne determină acest entuziasm pro-european? Cred că elementele constitutive sădite în ADN-ul românului: speranța și încrederea. DIn câte vedem (și mai ales auzim) în jurul nostru, mă tem că speranța în Uniunea Europeană să nu fie una a colacului de salvare pe care-l așteptăm de la bogații din Vest, iar încrederea să nu fie generată de repetatele promisiuni neonorate ale politicienilor lipsiți de morală, pe care i-am prețuit cu votul nostru …

Ce e interesant de observat: încrederea mare pe care o au tinerii noștri în Uniunea Europeană (segmentul de vârstă 15-24 are sentimente bune în proporție de 83%!). Asta înseamnă că se simt conectați la realitățile din Vest, au prieteni, își fac prieteni, se duc la prieteni și poate chiar se grăbesc să ajungă definitiv acolo …

prima impresie

 

(2) La întrebarea –  ”Ce ne uneste e mai important decât ceea ce ne desparte?” – o întrebare să recunoaștem, inteligentă, pentru că nu menționează valori ci pune degetul pe rana reală a despărțirii de Anglia,  Românii și media europeană sunt de acord, în proporție de 80%, că e mai important să rămânem împreună. Europa unită e în continuare un deziderat – un proiect – la care, evident, mai avem mult de lucru.

Ce am remarcat este lipsa de răspuns – sau recunoașterea neștiinței, mai bine spus lipsa de poziție (nu vreau să o numesc lașitate) – în fața acestei întrebări, care asumă o muncă de consolidare a Uniunii.  De aceea, a răspunde  ”nu știu” înseamnă a recunoaște că nu știi nici valorile care ne unesc și nu ai idei nici despre drumul pe care-l avem de urmat. Prin răspunsul lor candid – ”NU ȘTIU!” – 8% dintre români recunosc de fapt că nu știu încotro ne îndreptăm (nici noi, nici UE) …

ce ne uneste

(3) Angajamentul și comportamentul politic, educația civică a românilor diferă de cea a partenerilor de uniune, astfel:

(a) discutăm/facem mai puțină politică în familiile noastre (avem evident, atâtea alte motive de a ne certa, nu avem de ce să le adăugăm și pe-ale lor) … iar politicienii sunt priviți ca niște ciudați, străini aceptați de nevoie în corpul social – ”niște acolo, și ei”, aflați mereu în contradicție cu poporul pe care în loc să-l reprezinte, îl trădează constant.

(b) citim și ascultăm mai puțină politică, punem mai puțin preț pe informații care ne-ar putea influența opțiunile politice … altfel spus, nu mai frecventăm Poiana lui Iocan (sau suntem în grea minoritate cei care o facem), fie pentru că votul nostru oricum nu contează, fie pentru că știm exact cu cine vom vota data viitoare … fie că suntem bombardați cu știri false și suntem invitați să participăm la can-can-uri nerelevante, intoxicați de probleme aflate doar în capul moderatorilor, mereu în căutare de senzațional …

angajament

Așadar, mânie dimineață ne vom trezi mai săraci, fără englezii care – să sperăm – își vor repatria problema BREXIT-ului acolo unde-i este locul, în insulă. Le urăm mult succes, rămânem probabil parteneri în NATO, și vom putea circula în continuare în Anglia pe bază de buletin, așa că ne vom mai revedea, data viitoare, la un Fish & Chips într-un pub, lângă Trafalgar Square … !

Până atunci, se cuvine să reflectăm la semnificația dublei conduceri – una națională și una supra-statală: în ce măsură dublarea numărului de politicieni e sustenabilă? Și de aici – ar decurge următoarea: sunt politicienii locali pregătiți să facă exclusiv administrație? 

…  la despărțire, ca să nu vă pară rău – înțelegând că într-o uniune nu e deloc greșit ca fiecare să se gândească la ale lui dar având respect față de celălalt, vă invit să vizionați un cântecel amuzant …

 

 

 

 


Iubiților,

sunt puține zilele, și mai puține sunt zilele în care suntem împreună. Iar a fi împreună înseamnă a ne trăi viața. Să fim serioși, nu suntem făcuți pentru singurătate … iar azi, când pașii m-au purtat – pe mine, nevrednicul, să fiu părtaș la ultimul drum al lui Dan Andrei Aldea, ascultând pe  Doru Stănculescu și văzând-o pe Ada Milea, mi-am spus că trebuie să tac o vreme, ascultând muzica acestui suflet …

În vremea căutărilor (căci nimeni nu s-a aflat găsit de-a gata,  între prietenii copilăriei mele, în care toți eram egali), aveam timp să privim la lună.

Uneori, la Marea Neagră fiind, o surpindeam plină, și … atunci și numai atunci, aveam șansa să-i aflăm cărareapentru felul unic în care ni se arăta, celor ce aveam timp de întrebări în întuneric, în oglindirea ei în mare.

Peste noi și de-asupra noastră, Sfinx – și Dan Andrei … cu Cerul lui, violet!

cararea lunii

Față de-un cer violet, noi – unde suntem, azi?

Ascultați vă rog acum, un moment de magie al chitării – de fapt, rezultatul unui exercițiu infinit care se numește ”coloane” – al unuia dintre cei mai mari chitariști ai acestei țări …  ascultați vă rog, ce începe la minutul 1,14 … (!)

Vorba aceea ( a lui Cornel – Bibi Ionescu): cine nu știe ce e un cvintolet, nu cântă un … cvintolet!” …

secolul vitezei

Dacă nu vă grăbiți și (încă) mai aveți timp de-o poveste, ascultați și un basm, al Fratilor Grimm … ”Nu întâlnești un lup ca mine-n-povești … La minutul 1,46 vă veți întâlni cu o muzicuță … de asemenea, de aur! Spusă însă pe vremea comunismului, faptul că a trecut de cenzură, rămâne un mister de povestit altă dată …

scufita rosie si lupul

Ce este cu adevarat tulburător … abia urmează.  Să ascultăm și acest cântec și să ne întrebăm: de ce ne e greu să ne lăsăm vocile în fundal – și oare de ce ne e greu să aducem instrumentele în prim plan?! Secunda 50 ne explica de ce … (1973!)  Timpul e în tot mai greu impas, grăbindu-se … dar prin tehnică și mult exercițiu Dan Andrei a reușit să fie uneori parcă mai rapid decât … timpul! Când spunem despre un chitarist că e cu adevărat bun? Când e reușește să ne surprindă cu rapiditatea lui, nu?

Capture

Nu încheiem aici pentru că trebuie să vă arătăm cum reușeau să aducă în actualitate poeții noștri naționali … Iată un cântec ale unui poet ardelean – Șt. O.  Iosif, ale cărui versuri – în 1978 ! – SFINX-ul lui Dan Andrei Aldea le făcea să vibreze într-o lume amețită de monologul partidului unic …

Din nou acasă

De mult înstrăinatul
De-abia ce ți-a sosit,
Așterne-i, mamă, patul
Să doarmă dus băiatul
Bolnav și obosit!
Bătu el multa cale
De când te-a părăsit…
Învins de dor si jale,
Pe prispa casei tale
Se culcă obosit…
Ci nu-ntreba: pe unde
A fost și ce-a găsit?
El rana-și va ascunde
Și nu-ți va ști răspunde
Decât: “Sunt obosit…”

dan andrei aldea

 

 

 

 


Telemach si Mentor

Telemach si Mentor, de vorbă … sau despre felul in care creștem mari.

Dacă rolul îndrumătorului spiritual (sau al duhovnicului) pentru cei care doresc să se dezvolte spiritual, îl înțelegem prin aceea că a fi creștin presupune învățarea smereniei, având înțelegerea că nici unul din noi nu suntem perfecți și recunoscându-ne ușor în ipostaza de etern învățăcel …  în lumea afacerilor, conceptul de life-long-learning și career building au dat naștere unor diferite tipuri de relații cu aceia de la care primim lecții, la locul de muncă.

Sunt unii – șefii – care ne oferă lecții imediate, soluții (considerate de ei) ideale, la probleme și proiecte aflate în derulare. Și sunt alții – mentorii – care sunt gata să-și ”piardă timpul” cu noi, ascultându-ne problemele și căutând împreună cu noi soluțiile cele mai potrivite.  Să vedem un pic, care e diferența dintre un coach și un mentor …?

Personal, mi-a fost întotdeauna greu să fac distincție între muncă și viață – pentru că munca a făcut parte din viața mea, în sensul că învățarea m-a format ca om. Și am fost ferit de soartă să am parte de munca lui Sisif (adică acel exercițiu fără sens, executat din obligație și nu din pasiune). Pe-alocuri, atunci când m-am intersectat cu asemenea situații, m-am uitat în jur, m-am întrebat cât mai onest ”ce caut eu aici?” și apoi, mi-am văzut de drum.

Fiindcă munca face totuși parte din viață (adică viața e ceva mai mult decât munca) … era firesc să întâlnesc cele două tipologii distincte: am avut parte de șefi și am avut parte de învățători. Și de la unii, și de la ceilalți, m-am străduit să primesc pe măsura a ceea ce au avut ei de oferit: ca de obicei, dacă suntem atenți, învățăm mult de la cei din jurul nostru.

Să luăm pe rând, cele două categorii.

Șeful/șefa, este cel care-ți spune unde/ce ai greșit, unde/când poți fi mai bun și – la modul idealîți arată prin propriul exemplu cum se fac corect lucrurile, eventual cu răbdare și calm …  această primă tipologie este cea pe care cărțile de resurse umane o numesc ”a antrenorului” (coach). De la aceștia am învățat:

  1. Regulile jocului – fiecare loc de munca are nevoie de un proces introductiv (induction). Fiecare coleg nou poate fi cu mai multă sau mai puțină experiență de viată (profesională) dar toți avem nevoie de o introducere la un moment dat … și nu se cuvine să nu mulțumim, aici și acum: celor care ne-au dus de mână în tipografie, care ne-au arătat cum se editează un ziar, cum se scrie un advertorial, cum planificăm un buget de media, cum arată și cum funcționează un studio audio-video, cum alegem un headline, de ce avem nevoie de un slogan, cum functioneaza un focus-grup, cum se face un contract de panotaj stradal cu primăriile și de ce trebuie să folosim lăcuirea anti-UV pentru a păstra culorile vii (altfel din verde, te trezesti cu albastru in șase luni sau mai putin, in functie de cum bate ploaia) … etc, etc, etc;
  2. Că este necesară supravegherea continuă și evaluarea procesului de instructie – Peter avea dreptate: dacă un angajat crește, cauți tu să-l aduci la nivelul următor, îi dai provocări suplimentare, nu-l lăși să se plictisească … nimic mai groaznic pentru tinerii (angajații) de azi și de ieri, decât să nu le asiguri surprizele la locul de muncă …  ;
  3. Acceptarea unui șef e un lucru necesar – așa funcționează lucrurile, dar asta nu implică voluntariatul;
  4. Rezolvarea unor chestiuni imediate are nevoie de aprobări, de încuviințare – dar în lumea imediatului, putem folosi oportunitățile pe care le oferă proiectele in derulare, pentru învățatul din mers … Să găsesc timp pentru întrebarea ce-aș fi putut face mai bine … Dar șeful, are el oare timp să dialogheze cu mine pe această temă?!

A doua categorie – presupune existența unui personaj important în lumea afacerilor – care ar fi mentorul, acea pasăre rară al cărei nume vine de la Mentor, prieten de încredere al lui Odiseu (cel care, vă amintiți? – a plecat să asedieze Troia, lăsându-i-l în grijă pe Telemach, viitorul prinț al Itacăi) … Și de la aceștia am învățat multe (și totuși diferite, alte) lucruri:

  1. Înțelegerea carierei – e normal ca fiecare să vrea să cunoască ceea ce urmează să se întâmple, care e pasul următor și ce activități îi sunt necesare pentru a crește, pentru a se dezvolta. Printre mentorii mei aș spune că cei mai respectabili au fost acei Clienți care au dorit ca Agenția să se dezvolte, să crească pentru a face față mai bine nevoilor lor;
  2. Rolul celui care dorește să învețe, să afle mai mult despre sine și lume este mai mare în această relație de mentorat: arta de a te apropia de cineva care are răspunsurile, care a fost în locul acesta înaintea ta … presupune să îți formulezi tu însuți, mai întâi, întrebările – iar celălalt să aibe înțelepciunea (și timpul) de a asculta, de a preda o lecție prin exemple … până la urmă, dorința de a învăța din experiența altuia e o formă de cunoaștere pe care am întâlnit-o destul de rar și nu se poate face altfel decât voluntar (de ambele părți);
  3. Mentorul e cel care poate demonstra valabilitatea eternă a unor principii și poate susține importanța principialității – adică ajută la dezvoltarea caracterului, la dezvoltarea pe termen lung, șlefuind personajul interior, discuțiile cu el alunecând mai mult spre importanța carierei, frumusețea domeniului, rostul respectivei meserii … și mai puțin despre cum se face cutare sau cutare lucru …