Ilie_Balaci

Dacă aș fi fost zilele trecute la Craiova, aș fi fost probabil unul dintre cei mulți care au simțit a-i aduce un ultim omagiu marelui fotbalist Ilie Balaci … dar nici nu pot lăsa să treacă această despărțire fără un gând însoțitor: cum ajung marii sportivi să facă parte din viața noastră, cum ajungem să-i considerăm ”ai noștri”?

Generația mea (am absolvit Liceul German în 1984) a crescut cu bucuria meciurilor ascultate la Radio: fie așteptam Duminica pentru o etapă a Campionatului Național (în care ne amuzam cum un Ion Ghițulescu îl strunea pe-un Sebastian Domozină, cum ascultau unul de celălalt și amândoi de timpul pe care îl împărțeau cu celelalte stadioane) … în care învățam că fiecare minut contează, că fiecare secundă a jocului de fotbal poate aduce o întâmplare mai presus de orice – golul care oprea transmisia în direct, golul care dădea dreptul la intervenție, golul care ”cădea” și care urma să schimbe soarta: mai întâi a unei confruntări și mai apoi, configurația clasamentului …

Iar clasamentul final al campionatului național – atunci ca și acum -, era important, pentru glorie și recunoaștere dar și pentru șansa de a cunoaște lumea, prin participările echipelor noastre în ”Cupele Europene” (pe-atunci Cupa UEFA si Cupa Cupelor) …

selga radio rusescEram atât de pasionat de fotbal, încât primisem un radio SELGA portabil … la care țin minte, plecam urechea adânc în noapte pentru a asculta meciurile Sportului Studențesc cu Omonia Nicosia și Schalke 04 …

Apoi, a venit pentru a intra în legendă – Universitatea Craiova lui Balaci, Donose, Tilihoi, Țicleanu, Negrilă, Lung, Crișan, Cămătaru, Geolgău, Ștefănescu, Beldeanu, Cârțu și ceilalți … ale căror nume dacă le-am uitat, îmi cer iertare (dar exercițiul a fost din memorie iar ordinea, recitindu-i acum – poate lăsa să se-ntrevadă o anumită preferință … ). Împreună cu această minunată echipă, am învățat celebra sintagmă ”primăvara europeană”, alături de ei am prins curajul de suporter și încrederea că putem învinge pe oricine …

Cum să nu-i iubești pe cei care te-au învățat că poți avea curajul de a visa?!

Ca orice vis, eram deja în finală după ce Balaci a înscris magistral dintr-o lovitură liberă în meciul retur de la Craiova, cu Benfica … iar apoi, când a ratat Cămătaru, am simțit că putem mai mult … abia în repriza a doua, când au marcat lusitanii iar noi am mai ratat o dată prin Crișan (bara transversală), ne-am trezit la o realitate care nu mai avea cum să rămână aceeași.

A fost un meci frumos și oarecum trist (comentariul de înmormântare a lui Cornel Pumnea nu ascunde această tristețe …), la care mulți am plâns … pentru că ”ai noștri” au dat într-adevăr, ”totul” și am simțit că am fi putut câștiga, că am fi putut câștiga finala, ridica Cupa de-asupra capului, odată cu ei, odată cu eroii noștri …

Am plâns atunci – dar abia apoi, prin ascensiunea celorlalte echipe românești și repetarea meciurilor minunate, prin Dinamo și Steaua, am învățat cât de important e să înveți să crezi în victorie, pe de-o parte. Dar împreună cu aceste dream-team-uri, am mai învățat că de fiecare dată când uităm concentrarea acasă, când nu intrăm cu mentalitatea ”șansei a doua” (smerenie?) pe teren și când nu avem trează până în măduvă dorința de a ne autodepăși … pierdem.

Azi, la despărțirea de Ilie Balaci, e momentul să recunoaștem că datorăm Craiovei Maxima mulțumiri pentru toate emoțiile create (cu ei am învățat să ne bucurăm de fotbal), pentru satisfacția victoriilor, pentru introducerea conceptului de ”primăvară europeană” în mințile unor tineri încătușați în alb-negrul dictaturii comuniste, o generație condamnată la obediență care apoi a primit de la istorie invitația reinventării economiei de piață …

În tot acest parcurs, să recunoaștem cât au însemnat pentru fiecare din noi, în propriul parcurs educațional, driblingurile și mai ales precizia loviturilor libere executate de Minunea Blondă a Băniei …

Sit Tibi Terra Levis, dragul nostru Ilie Balaci! 

 

 

 

 


Triburile lui Israel sunt in număr de 12. Dintre acestea, unul singur – cel al lui Levi, este chemat să păzească Legea, adică să o învețe și să-i învețe și pe alții despre alcătuirea lumii și sensul vieții. Căci oamenii nu s-au creat ei înșiși, ci au Părinți: atât aici, pe pământ – cât și pe Părintele din ceruri, un Părinte al tuturor, care ne face fii și frați totodată. Părinții noștri de pe Pământ îl reprezintă pe Tatăl nostru din Ceruri, pe Dumnezeu.

Chemarea poruncii a 4-a: ”cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție”  (cf V.T., Iesirea, cap 20) sau ”Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, cum ti-a poruncit Domnul Dumnezeul tau, ca sa traiesti ani multi si sa-ti fie bine in pamantul acela, pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l da tie” (cf V.T. Deuteronom, cap. 5) ne propune doar aparent o ierarhie a vârstelor, o cinstire a experienței de viață pentru a construi progresul pe înțelepciunea celor care au parcurs un drum mai lung, înaintea noastră …în fapt, ni se cere să cinstim condiția esențială a darului vieții, pe care l-am primit și de care azi ne bucurăm, o monedă de schimb pentru grija ce Părinții noștri ne-o poartă atunci când neajutorați și neștiutori, venim pe lume încălziți de dragostea lor. În plus, Porunca a 4-a pune în legătură cauzală pe cei doi Părinți ai noștri: Mama si Tata – cu Părintele nostru ceresc, Dumnezeu.

Zilele acestea suntem chemați să batem drumul la urna de vot – nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de votul nostru și nici pentru a ne garanta reciproc ca începând de săptămâna viitoare familiile nu se vor mai destrăma, copiii nu vor mai fi abandonați, bătrânii nu vor mai fi uitați, iar munca nebăgată de seamă a Mamei de a crește educând și iubind până dincolo de speranță Copilul, va începe, în fine, să fie prețuită …

Suntem mai degrabă chemați să fim alături de Preoții noștri, căci împreună – Turma credincioșilor și Păstorii ce ne cunosc și ne grijesc sufletele, formăm ἐκκλησία (ecclesia) – Adunarea Poporului, adunarea ”celor chemați”.

Ce pericol au simțit Păstorii, de și-au chemat turma la blânda luptă a exercițiului democratic, la vot? Întrebarea ne-o putem sau nu pune, dar aceasta ar implica o serie de analize serioase: despre evoluția (deschiderea) Bisericii spre Lume, despre doctrina socială a Bisericii, despre amestecul Politicului în Biserică, despre raporturile dintre Stat si Biserică, despre relațiile si colaborarea dintre Biserici, despre ecumenism …

Mai degrabă, aș dori să înțelegem condiția Preotului – ca urmaș al lui Levi: de stâlp al Bisericii.

Golit de sine, pentru a face loc valului suferințelor noastre: păcatelor care ne macină și pe care le deșertăm în spovadă, întrebărilor și spaimelor noastre despre valea plângerii și vremurile de apoi …preluând  suferințele noastre pe care le absoarbe în Taină și pe care le oblojește cu harul Spiritului Sfânt, Preotul frământă acel aluat al bunătății vindecătoare de neputințe și aducătoare de alinare.

Preoții sunt coloane ale Bisericii, care se golesc de sine, pentru ca fiecare generație să propună un amestec de umplutură, noutatea propriilor suferințe: boli noi, rătăciri și spaime noi, forme noi ale necredinței …În ființa Preotului, noutatea relelor din jur se lasă frământată cu Binele Veșnic, răul este înfrânt de Altarul Adevărului pe care a fost chemat să-L slujească.  Înainte de uitare, e iertarea … Noutatea se pleacă în fața Veșniciei, astfel încât Taina Preoției rămâne în actualitate!

Zilele acestea, e vorba pentru unii – de un sondaj al credinței poporului român, la 100 de ani de la darul Marii Uniri. Pentru alții, e vorba de de un semn pe care Dumnezeu îl va da Românilor – pentru că, a îndeplini baremul politic pentru o chestiune care ține de suflet pare foarte puțin probabilă. Și în fine, sunt și aceia care vor vrea să pedepsească Biserica prin absență … În acest din urmă caz, creștinismul, religia iubirii aproapelui, va ști să întoarcă celălalt obraz.

Michelangelo_Moise si Tablele Legii


Tulburarea conștiinței noastre se poate întâmpla la fiecare pas, dacă nu învățăm să ținem cont de două lucruri esențiale:

  1. Renunțarea la ipocrizie, în sensul acceptării realității că nici unul dintre noi nu este mai bun decât celălalt. Pe măsură ce ne comparăm meritele, și ajungem să ne credem mai buni, suntem deja în plină decădere morală – întrucât Adevărul nu poate fi arestat, nu poate fi deținut de unul în detrimentul altuia … nimeni nu trebuie să se pună pe sine mai sus decât frații săi;
  2. Preocuparea pentru stările sufletești față de cele trecătoare ale lumii ce ne înconjoară, în sensul în care timpul are de dat socoteală în fața eternității iar măsura liniștii noastre nu se află în nepăsarea pe care o afișăm în fața schimbărilor, ci în credința față de cele veșnice.   

Și totuși, ni se pare uneori că suntem chemați să trezim conștiințele amorțite ale fraților noștri. Cum o putem face, fără a-i jigni, fără a-i îndepărta și mai ales, fără a ne situa – Doamne-ferește! – de-asupra lor, într-o nemeritată poză pedagogică?

Căci zice Sfântul Apostol Pavel în Scrisoarea a doua catre Timotei, cap 4:2. ”… propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne-la-timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura… ”

E un sfat util, despre cum trebuie să se comporte un Păstor.

Sfântul Benedict preia acest îndemn in regula sa mănăstirească, considerând că este o datorie a starețului să se implice activ în viața comunității. La urma-urmei, a fi conducător al turmei de creștini e o mare responsabilitate, iar datoria de a-i ajuta pe frați se declină, în multiple feluri:

  1. Prin permanenta expunere și dezvăluire a Adevărului, prin scoaterea Lui la iveală, mustrând dacă e cazul, cu argument, pe cei care-L uită sau Îl nesocotesc;
  2. Prin implorare, adică acea rugăminte din suflet, care conține mai mult decât o sugestie generală, fiind o urgență ce trebuie rezolvată imediat;
  3. Prin imbold spus cu glas tare, făcând să răsune în deplină claritate îndemnul de a nu ne depărta de Adevăr: la nevoie, e permis un strigăt care-l buimăcește pe cel rătăcitor, îl poate întoarce cu fața spre cele sfinte …

Însă Sfântul Apostol Pavel mai adaugă un lucru pe care prea des îl uităm, noi oițele lumii de azi, care suntem conectați și înnecați în informație: ”… roagă-i fierbinte,  înaintea lui Dumnezeu să se ferească de certurile de cuvinte, care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă!”.

Cu alte cuvinte, dojana si sfatul, mustrarea si rugămintea, chemarea la respect si la ordine – au un sens logic-ordonator, o prioritate care vine de sus în jos, în frumoasă ascultare. Altfel, strigătul – oricât de vocal și bine articulat (în media socială sau în Piața Victoriei) – are gust de răzmeriță amară …

 


Când spune că dorința de fericire e o caracteristică a speciei umane, John Locke nu uită să precizeze că la celălalt pol există aversiunea omului față de starea de mizerie. Prin stimularea poftelor și întreținerea fricii, generații de conducători s-au străduit în crearea unor sisteme valide care ar fi susținute – vezi Doamne! -, de echilibrul precar ce ar exista între răsplată și pedeapsă.

Cu alte cuvinte, fericirea nu poate dura, e o trăire de-o clipă – nu poate fi o stare ci mai degrabă o amintire. Iar la polul opus: munca – sau viața, așa cum ne-a fost dată, s-o trăim! Moștenire a lui Adam, care a primit pământul pentru a-l lucra cu sudoarea frunții…

Ne întrebăm, împreună cu cel care ne-a redus egalitar la tabula rasa ca punct de plecare al fiecăruia, în viață: ce a lăsat moștenire Adam, copiilor săi Cain și Abel, dacă aceștia s-au omorât unul pe celălalt? Ce educație le-a făcut? Le-a vorbit despre Rai în fiecare zi și cât anume se vor fi văitat, el și Eva, dacă i-au crescut atât de diferit (pe unul păstor, pe altul plugar) …  sau poate era nevoie încă de-atunci de specializarea forței de muncă?

Viața de dinainte de dezmoștenire, amintirea Raiului, a Perioadei de Aur pe care fiecare o realizăm abia în amintire – cu denumirea de copilărie, locuri natale, tinerețe (pierdută), sănătate lipsită de dureri, griji sau nevoi … e vremea poveștilor, în care timpul se definește într-atâta de frumos – încât ne provoacă la îndoială, așa cum citim la începutul câte unui basm românesc hâtru: ”Cică era, pe vremea aceea …”

Realitatea fericirii, în timpul prezent, ține pentru unii de poziția în ierarhia vremelnică iar pentru alții de conștientizarea egalității ființei umane, care nu recunoaște alt limbaj decât pe-al iubirii aproapelui. De la cel aparent mai puternic între frați, de la criminalul Cain, să învățăm astăzi că nu ne poate fi bine atunci când abuzăm de putere – pentru că vom ajunge să trăim suprema mizerie a fricii de a fi omorâți, la rându-ne – ”oricine mă va întâlni, mă va ucide” (Geneza, 4, 14).

Egalitatea poate fi surprinsă în bagajul de necunoaștere pe care toți îl avem în noi, atunci când plecăm la drum – dar atunci nu am face altceva toată viața decât să alergăm într-o cursă a despovărării, a ușurării de prostie. Ceea ce-mi pare absurd, căci mai degrabă cred că fiecăruia i s-a dat harul, pe măsura darului lui Dumnezeu (Efeseni, 4, 7).  Și nu pe nefericirea și mizeria altuia vom putea clădi propria noastră fericire, ci pe iubirea pe care vom ști să o oferim, gratuit, celor din jur.

william blake cain and abel

William Blake – exprimă un adevăr fundamental și esența/destinul nelegiurilor: cine sapă groapa altuia, cade el in ea! După ce l-a omorât pe Abel, Cain ar vrea să fugă, îngrozit de fapta sa … dar piciorul lui drept îl trage înapoi, căci e deja prins in capcana propriei morți …

 


În primul rând, cred că s-ar întreba, glumind cum numai neobrăzații o știu face: ”Auzi, dacă tot v-ați adunat la București de prin îndepărtatele țări ale străinătății, nu ați fi putut să aduceți cu voi și pe  jandarmii și polițiștii acelor țări, să vă păzească manifestația?!

Plecând din cauza nebinelui și a speranței unei integrări într-o civilizație superioară, trăgând spre mai-bine, românii de-afară nu și-au uitat nici originile, nici limba, nici rudele și – ce s-au gândit: ”Hai să-i ajutăm noi, dacă nu se știu ajuta singuri!”. După ce ne-au trimis bani prin poșta rapidă, au zis că a venit vremea să ardem etapele și să mai învățăm câte ceva despre exercitarea drepturilor democratice – dacă nu cerem vot obligatoriu, măcar să cerem demisii, sau orice altceva, numai să cerem. Căci copilul care nu plânge, moare de foame.

Diaspora a ales să se prezinte în fața Națiunii, la aproape trei decenii de la Revoluție – cu tot ce are ea mai bun: spiritul civic, așa cum l-a copiat de prin democrațiile mai vechi ale Vestului, altoit pe media socială și conectat la telefoanele inteligente, care țin loc de buletin de știri.  Și ce ne-a prezentat, am văzut – va spune cinicul:  o masă de manevră fără conducători, fără responsabili – care a putut fi atât de ușor penetrată de elemente huliganice, pregătite oricând pentru manifestări de ură. ”Ba chiar asta e imaginea emigrației române de azi!”, va insista pentru cei care ar mai avea chef să-l asculte: ”… vreo trei-patru milioane din care o mică – dar zgomotoasă parte – sunt cerșetorii, hoții, curvele, peștii și mafioții de rangul doi, cei care au reușit să aducă suficientă confuzie între denumirea de rrom și cea de român, cum că ele ar fi de fapt tot-una și că de-aia am fi cu toții niște … țigani!

Să râdă din Hexagon alde Charlie Hebdo, să plângă din Ceruri organizatorii Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia și să luăm aminte să nu ne smintească valul de lături care se revarsă din televizoare, în zilele acestea de vară fierbinte, când până și insectele sunt îndemnate să testeze limitele răbdării noastre! Iar cinicului, îi vom răspunde doar atunci cînd vom ști să avem ca reprezentanți în Parlamentul României, alături de minoritățile naționale, și un grup parlamentar al ROMÂNILOR DE PRETUDINDENI.

parlamentul romaniei sectia romani din diaspora