Deseori ni se întâmplă să avem păreri, opinii. Întrebarea e – dacă ar trebui să le ținem pentru noi și în ce măsură se cuvine să le facem publice.

Uneori se-ntâmplă să fim întrebați – tu ce crezi despre cutare lucru? – și nu în sensul credinței noastre, ci pentru a ni se demonstra (superficial) că suntem băgați în seamă, că unghiul nostru de vedere asupra unei probleme ar aduce, vezi Doamne, ceva nou – sau poate doar o confirmare.

Oricât de măguliți am fi în orgoliul nostru și poate tocmai de aceea, ar trebui să ne ferim de păreri, mai ales de opiniile ”preconcepute”: ele întunecă rațiunea, îi taie aripile. Ne lăsăm înlănțuiți de propriul subiectivism și uităm că adevărul trebuie descoperit cu trudă, nu cu păreri.

O părere poate fi seducătoare – dar de unde știm că e adevărată? Lectura romanelor polițiste ar putea fi un exercițiu foarte util: detectivii nu au timp să investigheze toate pistele care se deschid în fața lor, ancheta poate avansa doar pe un drum al adevărului. De aceea, mai toți polițiștii buni se feresc de aparențe, întrebându-se asupra mobilului și căutând să se acopere de probe.

Așa și filosofii, pentru a ajunge la concepte, trebuie să se ferească de preconcepții – și de măsurarea lumii în lung și-n lat cu propria-le miopie.

Ar fi de dorit ca maturizarea noastră să aibă în rațiunea greu de sedus, un punct de plecare sănătos.

Cat de mult ar trebui sa conteze opinia mea pentru tine?

                                               Există o relație între opinie și adevăr? 


Am vrut democrație și după 25 de ani constatăm că politicienii nu se pot abține de la furăciune.

Justificată sau nu de lozinca ”bani pentru partid”, o economie mondială care funcționează departe de standardele unei moralități minime pune în discuție slăbiciunile democrației. Pe de-o parte, nu am motive să cred că o conducere feciorelnică este neapărat una eficientă, oamenii au (din comoditate) nevoie de bici pentru a înțelege direcția – dar în momentul în care muzica planetară s-a manelizat, umanitatea cade în ridicol.

Slăbicunea democrației este că îngrașă niște vicii, permițând partidelor - în lupta lor pentru putere - să nu țină cont de moralitate.

Slăbicunea democrației este că îngrașă niște vicii, permițând partidelor – în lupta lor pentru putere – să nu țină cont de moralitate.

Sărmanul Aristotel, pare un naiv când spune, la începutul Eticii Nicomahice – că ”în politică nu au ce căuta decât numai cei care din punct de vedere etic sunt puri!” … Ideea de reprezentare, de a fi acolo pentru că alții ți-au încredințat vocea lor, pentru că ai făcut niște promisiuni, pare absentă total.

Întrebarea pe care ne-o putem, firesc, pune – este: cum ajung să de îndatoreze politicienii la oamenii de afaceri? Sau, și mai bine: cum ajung oamenii politici să se îmbogățească fără măsură?

Un raport al Amnesty International ne oferă un top al politicienilor ”de succes” din ultimii 20 de ani. Văd că românii lipsesc de la apel – spre liniștea (sau neștiința) noastră…

Există o legătură directă între dictatură și bogăție. Tot mai bine cu partide și justiție, nu?

Există o legătură directă între dictatură și bogăție. Tot mai bine cu partide și justiție, nu?


Eram învățați să ne ferim de darurile pe care le-ar face grecii. Nu ne-am interesat de dările pe care le-ar plăti sau nu grecii statului lor. De aceea, medităm azi la îndelungatul exercițiu al uitării lor de către europeni. În special de către creditorii – care își cer, cu ipocrizie, drepturile (de parcă n-ar ști că nu au de unde primi).

Mai întâi, puțină etimologie. În română, ”a uita – uitare” vine din latinescul ”obliviscor”. În franceză e poate mai clară descendența – ”oublier”. Frații noștri italieni spun ”obliare” și nici spaniolii nu s-au aruncat prea departe: ”olvidar”. Ce ne place e că la noi sensul a rămas dublu – fie uit, că nu mai am ținere de minte – fie mă uit, intenționat, în altă parte: ca să nu văd, să nu știu, să nu pot fi acuzat că n-am făcut nimic din ceea ce trebuia să fac.

Și latinii aveau aceste două sensuri pentru ”obliviscor”: unul este ”pierderea de memorie” iar celălalt însemna ”a neglija”.

Uite că grecii, reușesc să iasă din uitare! Acel ”fără număr, fără număr” pe care maneliștii l-au inventat pentru a defini mulți, foarte mulți bani, începe să capete un contur, infinitul începe să aibe o consistență. Cum o fi să cazi din metafizică în lumea reală? Cum o fi să începi să simți apăsarea infinitului? Iată întrebarea pe care poporul grec și-o va pune în weekend. O întrebare prea grea pentru timpul liber – dacă mă întrebați pe mine. Timpul liber e pentru relaxare, iar referendumul pe tema taxelor ar fi trebuit organizat în timpul programului de lucru.

Oricât ne ajută că știm de unde vine uitarea și câte sensuri are ea, oricât ne vine să compătimim alături de greci (am învățat poate și noi, între timp, că ceva nu e în regulă în creditul luat cu buletinul), tot nu putem ști dinainte rezultatul jocului de-a democrația și ce va urma după.

Însă ceea ce înțelegem acum foarte bine este aceasta: un referendum e de fapt o capitulare a politicienilor în fața unei dileme pe care și-au construit-o singuri. Referendumul – e falimentul declarat al politicienilor.

Pentru a iesi din uitare, grecii vor vota NU!

… pentru a iesi definitiv din uitare, grecii vor vota NU la referendum …


Ce s-a-ntâmplat la Salamina, a fost că perșii au fost băgați la strâmtorare de către greci – și bătuți.

Victimele calaminei sunt mai puțin celebre – dar ca unii ce ne recunoaștem înfrânți în acest război, vom încerca să schimbăm asta. Pentru că trebuie să învățăm și din înfrângeri – o știm de la Decebal, strămoșul nostru. Să facem deci din calamină un nume propriu, și să-l asociem în înțelegere cu mai faimosul colesterol (deh, plângem mai mult după oameni decât după fiare!) …

Pentru că o poză face cât o mie de cuvinte, și pentru că expresii de genul ”Mamă, n-am mai văzut așa ceva în toată viața mea de mecanic!” au însoțit întreg procesul de dezasamblare sistematică a motorului unui Volvo XC 70 (anul nașterii 2005), am să vă arăt imediat ceea ce a provocat acest strigăt de durere!

Dar până atunci, câteva întrebări:

1. când ni se vinde o mașină, nu ar trebui să primim (sau să cerem) instrucțiuni de folosire? nu cumva ni se pare că știm când de fapt, nu avem habar – de pildă, care sunt diferențele de condus, între o mașină pe benzină și una pe motorină? care ar trebui să fie turația optimă a motorului și de ce? în ce constă procesul de autocurățare, cum se declanșează și cum se oprește?

2. există mașini ”de oraș” și mașini care nu se pot adapta la mersul ”în coloană”? când ne alegem să cumpărăm o anumită mașină, nu ar trebui să ne întrebăm ce vom face cu ea, cât de des o vom folosi ”în afară”, care vor fi rutele pe care le vom parcurge cel mai des, câte stopuri avem, riscurile de ambuteiaj, etc. – pentru că ele ne vor determina stilul de șofat? se poate (auto)distruge o mașină puternică dacă mergi cu ea în oraș?

3. ce ar trebui să pățească un service care acceptă să efectueze lucrări de reparații fără a avea training din partea diferiților producători? respectăm secretele producătorilor și înțelegem până într-un punct monopolul asupra invenției care face diferența, dar odată trecută perioada de garanție … nu pot fi obligat să rămân în faza captivă a service-ului de brand!

4. oare nu ar trebui să avem două prețuri la mașinile noastre: primul, acela de vânzare, iar al doilea – o combinație, calculată între investiție & cheltuieli de întreținere & păstrarea valorii la prima vânzare? Cel de-al doilea clasament ar trebui să-l pondereze, să-l ajusteze pe primul, cel oficial și vizibil…

În vreme ce mă întreb toate acestea, și sunt tentat să merg mai departe – dacă școlile de condus nu ar trebui să ne prezinte alternative la înscriere: benzină sau motorină, ce vei alege? – pentru ca noi să învățăm parcursul după felul nostru de a fi … îmi aduc aminte că această stare de lucruri e totuși pe punctul de a se schimba! Am revelația bruscă a finalului unei ere, a desuetitudinii motoarelor acționate de carburanți clasici, derivați din hidrocarburi..

Sfârșitul lor e aproape și înfrângerea previzibilă – și asta, nu pentru că Dl Primar Oprescu va face ceva pentru a fluidiza traficul infernal din București (când parcurgi 11 kilometri in 2 ore, e o performanță negativă!) ci … pentru că VIITORUL ESTE AL MOTOARELOR ACȚIONATE ELECTRIC!

Mda … următoarea mașină va fi o Tesla – sau nu va fi deloc.

Calamina - moartea sigură a motoarelor pe motorină!

Calamina – moartea sigură a motoarelor pe motorină!


Ce să alegi – între un profesionist care știe mersul lucrurilor și un om drept, care poate ridica din umeri atunci când ai avea nevoie ca lucrurile să se rezolve într-un fel favorabil, dar te simți depășit?

Cred că în felul acesta s-au inventat Bancherii: profesioniștii care nu te fură. Sau dacă o fac, măcar se asigură că ai semnat o hârtie înainte – deci ai consimțit la propria-ți neștiință.

La urma urmei, e o chestiune de dreptate – și mai exact de împărțire a dreptății: pentru că ești în poziția, ca angajator, să împarți nu numai salarii, la finalul lunii – deci să dai fiecăruia ceea ce-i datorezi (pentru a pleca împăcat în vacanță), dar ești pus să gândești sisteme de bonusare și penalizări  de care să te ții pe termen lung, și asta nu se poate fără un ascuțit simț al dreptății.

Se pune întrebarea – mai ales celor cu MBA – dacă dreptatea se învață mai bine la cursurile de economie sau este o chestiune filosofică sau teologică … Te naști cu spiritul dreptății sau o înveți pe parcurs? Se impune de la sine sau trebuie impusă bătând cu pumnul în masă? O simte angajatul în mod natural, sau trebuie să-l sensibilizezi pentru a acționa și el, la rândul lui, cu dreptate?

Oamenii care suferă din pricina nedreptăților sunt oameni sensibili, care au un ascuțit simț al dreptății. Dar nu de puține ori, firea lor e cea care-i trădează: la al doilea, treilea sau chiar patrulea angajator – poate-și dau seama că problema e înlăuntru nu în afara lor! Și încet-încet, încep să dea dreptate celui care știe să conducă lucrurile.

Revenind la dilema angajatorului, ea este alegerea pe care trebuie să o facă fiecare manager, alegând între eficacitate si caracter. Lucrurile se complică, în funcție de epocă și tipul de societate: poate funcționa rușinea la unii și frica la alții, ambiția și dorința de independență (sau autosuficiență?) poate fi dominantă pentru unii și necunoscută altora, conștiința propriei valori sau a propriei vinovății poate fi mai mare sau mai mică, după caracterul moștenit sau educația primită de fiecare angajat.

Nu-i ușor, pentru angajatori, s-o recunoaștem.

Dar nici angajatului, care de regulă trebuie să se conformeze, nu-i ușor: pentru că și acesta – ajuns la un anumit grad de cunoaștere, are o situație dilematică – trebuie să aleagă între părerea angajatorului și … autenticul interes al acestuia!

(Note și însemnări din lectura capitolelor 1-3 din Republica lui Platon, sec V-IV îdH)

PLATON