[gigya width=”300″ height=”430″ src=”http://www.soundclick.com/widgets/creatives/mp3PlayerPremium.swf” quality=”high” flashvars=”bandid=895711&ext=1″ wmode=”transparent” ]

Ceea ce importă, la urma urmei – e  atitudinea ochilor, curiozitatea acestora de a afla, de a înregistra, de a imita… Faptul mirării conţine o bucurie ascunsă – a neînţelegerii lucrurilor fără importanţă. Raţiunea nu şi-a intrat încă în drepturi, însă ochii se bucură cu oglinda sufletului curat!


La Zurich – există un KUNSTHAUS.

Acolo am văzut în urmă cu ceva vreme un tablou al lui Pieter BRUEGEL cel Tânăr (1564-1638) – intitulat “Drumul Calvarului”. Un tablou din acela mare, cu personaje mici şi multe – îmbrăcate de epocă (ev mediu) dar reprezentând o secvenţă biblică (antică).

Nu am putut lua un cadru general, însă pe furiş, cu telefonul (!) – am reuşit să iau cu mine două detalii, prezentate mai jos.

În primul îl avem pe Iisus, în toată singurătatea lui, întărită de faptul că toţi sunt cu feţele “întoarse” de la EL …. Domnul e în mijlocul agitaţiei dar singura care îl caută pentru o mângâiere, o atingere este Sfânta Veronica cu ştergarul ei. (Mai e şi un copilaş – despre care nu ştim sigur dacă aleargă înspre Mântuitor – sau doar ce a aruncat cu o piatră...)

Al doilea cadru e ceva mai sus pe drum, cu cei doi tâlhari. Nu numai că aceştia beneficiază de mijloc de locomoţie confortabil – o căruţă trasă de-un cal – însă au, fiecare, câte un preot personal alături! Dintre cei doi, unul stă cu spatele la noi dar pare să asculte la preot; însă cel de-al doilea nici nu vrea să audă de greşelile săvârşite.

Care din cei doi credeţi că s-a îndreptat pe Cruce?


Cică erau odată trei oameni, care nu aveau legătură unul cu celălalt – altceva decât contemporaneitatea. Adică împărţeau împreună anotimpurile şi atât. Căci timpul îl socotea fiecare, pentru sine, după natura caracterului lor şi a faptelor săvârşite, după cum urmează:

1. Primul, nu făcuse mare lucru în viaţa lui, nu “legase” nimic. Trăia modest, vorbea modest, avea o filosofie “călduţă”. Nu ştia a doua limbă străină şi nici nu citise literatură universală. Modest de sărac…

2. Al doilea, putea fi descris ca un Geniu al Răului – constructor de Imperii, i se legase în viaţă tot, ca într-un pact mefistofelic. Ştia multe, învârtea multe, dar cultiva  slăbiciunea umană şi construia nesăţios mai departe exploatând vicii şi îndreptându-se spre Iadul veşnic…

3. Al treilea era un om bun, muncitor şi ridicat pe forţele lui proprii din anonimat. Nu căutase el să fugă de anonimat dar lumina din ochii celorlalţi îi făcuse vizibilă prezenţa. Lumina era uneori caldă, recunoscătoare – alteori albastră, rece-invidioasă…, dar era lumină şi omul era expus cu plăcere ei.

Fiecare din cei trei a fost adus de către povestitor la o confruntare cu virtutea smereniei.

Şi iată ce am aflat:

1. Primul s-ar fi smerit pleonastic. Viaţa modestă  şi purtată în sărăcie are nevoie de curăţenie şi rugăciune. Dar smerenia nu e uşor de chemat la masa săracului!

2. Al doilea nu s-a prezentat nici el la confruntare. Ce să caute acolo? El îşi era suficient sieşi, nu avea de împărţit gloria cu nimeni altcineva – prin urmare nu avea cui să mulţumească, în faţa cui să se încline. Dar de unde atunci această foame a sufletului care nu putea fi astâmpărată? Omul Rău expus gloriei – se împăunează şi caută spre oglindă nu spre Cer.

3. Al treilea a venit cu plăcere la întâlnirea cu virtutea smereniei. Omul Bun expus gloriei – foloseşte smerenia ca pe o armă a recunoştinţei. Ce am primit – îşi spune -, este un dar de la Cineva mai presus de mine.

PS – O altă povestire cu tâlc, din care rezultă că şi săracul dacă se laudă cu sărăcia lui – are nevoie de smerenie pentru a vedea pe Dumnezeu – găsiţi aici: http://smerenia.wordpress.com/2007/02/13/smerenie/


Întrebarea despre repere morale nu e nouă.

În vremuri de criză revine în actualitate – de nici nu ştii: e criză pentru că nu avem moralitate sau nu mai e loc de moralitate în vreme de criză…

Să-l ascultăm pe Epictet (sec. I d.Hr.) răspunzând întrebării „Cine este un STOIC?”: „Arătaţi-mi (pe) unul care este bolnav dar fericit; care este în primejdie dar fericit; care este alungat dar fericit; care este defăimat dar fericit.”

Să înţelegem de aici pentru a alege corect modelele:

  1. importanţa atitudinii constante;
  2. relevanţa zâmbetului – atitudinea corecta care naste fapte corecte;
  3. puterea de a trece peste momente grele.

Nici ecoul hohotului de râs, hăhăiala care se întoarce împotriva celui şi nu înapoi la cel care se amuză (vai, pe seama noastră!);

Nici încruntarea fără adresă, seriozitatea jucată de dragul alegătorului aşezat pe canapea în faţa televizorului (că aşa-i place să ne vadă – serioşi, doar e criză, nu?);

Ci mult mai degrabă ZÂMBETUL, singurul care stabileşte un raport corect între interior (sine) şi exterior (lume): căci pacea, liniştea şi armonia (con)duc spre ÎMPĂCARE a noastră cu lumea.

P.S. Rămâne să înţelegem de ce Tudor Chirilă şi nu Neagu Djuvara, de exemplu. Poate o mare provocare la adresa tinerilor… http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html