Există libertate religioasă în regimurile totalitare? Pot fi oamenii despuiați, prin teroare și tortură, de propria lor rațiune și voință? Câtă vreme și pentru ce trebuie să rămână sfinții la cheremul lepădăturilor? Când devine dragostea de țară și popor, o sfântă datorie pentru unii, în timp ce alții nu simt vinovăția trădării în supunerea față de asupritorul străin? Cum ajung românii să-i urască pe români, să-și lichideze elitele, făuritorii Marii Uniri, și mai ales, cum ajunge un popor întreg, sedat, fără reacție de apărare, fără respect față de Adevărul Istoriei …?! 

Filmul Cardinalul este un gest important împotriva uitării. La urma urmei, pe acest tărâm – al memoriei, se duce lupta noastră de zi cu zi, dacă suntem de acord că viața este o luptă pentru supraviețuire. Trebuie să rezistăm, ne spune Filmul, pentru că trebuie să spunem povestea noastră, celor ce vin după noi. Așteptările noastre de la acest film, pentru generatia Z și nu numai, sper să se împlinească într-o frământare profundă, într-un șir de întrebări curioase, de genul: Cum au apărut greco-catolicii? Ce rol au avut ei în pregătirea Marii Uniri? Cine a fost Cardinalul Iuliu Hossu? De ce a venit Papa Francisc în România, la Blaj? Ce am învățat la Școală despre Biserica Greco-Catolică? Cine are interes să ascundă pagini de istoria poporului român? …

Filmul e o mărturisire necesară. O recunoaștere a faptului – stânjenitor dar de netăgăduit, că oameni de nimic, lipsiți de caracter, au colaborat vremelnic cu ocupantul sovietic, pentru avantajele oferite de putere. Noi românii, am omorât Părinții care ne-au făurit Țara. Întreaga Generație de Aur a Marii Uniri a fost exterminată la Sighet. Va trebui să ajungem, pentru a înțelege istoria celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, în pelerinaj la Sighet: atât la Memorial cât bineînțeles și la Cimitirul Săracilor. Nu pentru a ne vaccina împotriva trecutului. Ci pur și simplu, pentru a completa cu informație prețioasă acele pagini care încă ne lipsesc, din manualele de istorie, cele pe care oricum le deschidem tot mai rar  …

În confruntarea Bisericii cu Statul, în competiția lor pentru mai buna conducere a turmei/societății, fiecare parte vine cu arme specifice. În cazul filmului “Cardinalul“, aceste arme se conturează foarte clar. Statul afișează un aparat represiv puternic, decrete arbitrare cărora le spune legi, pe care le semnează fără remușcări pe o hârtie ce nu se rușinează să le suporte, statistici mincinoase și tot felul de profesioniști care se ascund sub haina specializării și nu fac altceva decât să schimbe stăpânul, fără mustrări de conștiință … La urma urmei, ce e  un fotograf – un simplu cronicar, nu-i așa?

Biserica însă, e cea care iese triumfătoare din acest film istoric, cu ecouri până în ziua de azi și – sperăm noi -, cu influențe pozitive în zilele de mâine, deoarece are de partea ei Adevărul, Binele și Frumosul – cele trei idealuri care se desăvârșesc abia în lumea de dincolo, nu în cea de dincoace … Atunci când le-a venit ceasul să dea mărturie, caracterele spălate în conștiința propriei nevinovății, au îmbrăcat, cu seninătate, cămășile albe ale martiriului. Și astfel, au pecetluit prin jertfă de sânge Unirea Românilor, în jurul limbii latine, a istoriei adevărate și a idealurilor Romei, latura românească, din hora universală a creștinismului. 


Câteodată ne trezim având în fața noastră un număr aparent mare de opțiuni, de alegeri … vedem atâtea căi pe care le credem soluții posibile și rezolvări probabile pentru problemele noastre, încât greutatea se transferă pe calitatea alegerii: cum facem să alegem drumul cel mai drept, cel mai corect … iar cu umorul lui nativ (acela în care hazul depășește necazul), Românul știe: până la urmă, unul dintre acestea, sigur se va materializa: nu s-a văzut (încă) ”vreun mort sprijinit de gard”!

Uneori, problemele pe care ni le facem înainte de a alege calea pe care vom înainta, ne paralizează: gândim mai mult decât e cazul – tendința fiind de a complica lucrurile, inutil. Pierdem din vedere tocmai firescul, acela care implică participarea noastră activă la problemele reale ale lumii, uităm de bucuria vieții …

Teologia, ceva mai puternică decât filosofia (prin aceea că știe ceea ce caută și are de partea ei afară de meditație și rațiune, revelația divină), a simplificat lucrurile: ne spun Părinții că nu există bine și rău – ci numai bine și non-bine. Adică: orice am face altceva decât bine, fie ne vom împotmoli, sau vom merge în cerc, sau ne vom întoarce la un moment dat în punctul alegerii greșite, cu remușcări și rugându-ne pentru îndreptarea noastră. Adică putem merge pe un sigur drum, și există arătura – pe care ne mai pierdem, din când în când … (mare e darul întoarcerii!).

Felul în care ne deplasăm e însă mai complex de-atât, căci pe lângă ”înainte” și ”în lateral”, drumul evoluției noastre spirituale presupune și o oarecare înălțare și căderile inerente … Într-adevăr,  în afară de îndreptare (direcție), ar trebui să învățăm și întreptarea (creșterea interioară).

 Sensul cunoașterii este astfel completat de metodă: vom învăța (pe pielea noastră, dacă nu ne plac cărțile) că treptele nu pot fi sărite, ci trebuie urcate cu grijă, una câte una … că fiecărei vârste și fiecărui nivel al cunoașterii îi corespund pericole specifice … suntem oameni, imperfecți prin însăși natura noastră. 

Apropo, cum preferați: ”imperfecți” sau … ”perfectibili”? ”Schimbători” sau … aflați ”în evoluție”? ”Adaptabili” sau … oricând ”gata pentru compromis” (respectiv pregătiți să alegem răul care ni se pare mai mic)?

Când Herr Gottfried Leibniz demonstra (pe la 1710) că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile (”Essais de Théodicée sur la bonté de Dieu, la liberté de l’homme et l’origine du mal”), aflam cum Dumnezeu, având infinite idei asupra infinitelor universuri posibile, a ales tocmai pe acesta, căruia-i spunem (și astăzi) ”al nostru” …  Fiindcă Dumnezeu nu a ales oricum, ci în baza rațiunii divine … și pentru faptul că El este bun, putem trage concluzia de mai sus.

Dacă această lume, primită în dar – este cea mai bună, atunci care este rostul răului, cum a fost posibilă apariția și apoi perpetuarea acestuia …?!  Fiindcă oamenii gândesc prin comparație (zicea asta și Aristotel), răul funcționează – cu toate limitările lui – ca o sursă de ”alimentare” a Binelui, în sensul în care nu poți percepe pe deplin binefacerile care se revarsă din bunătate, dacă nu le pui în contradicție cu formele sau deformările produse de rău. În plus, e foarte probabil că ne-am plictisi de moarte în lipsa existenței răului … binele și-ar pierde gustul, ar deveni fad (vezi ”Sarea în bucate”) …

Trăim o vreme a schimbărilor rapide, în care binele nu are răgaz să-și tragă sufletul (nici vorbă de plictiseală!), vremuri în care compasul busolei interioare e în permanentă stare de alertă (deh, magnetismul răului a evoluat și el!) … și e nevoie să exersăm o anumită sensibilitate conștientă față de nedreptăți. Dacă – având criterii și conducători spirituali care să ne îndrume – vom înțelege care sunt prioritățile vremurilor noastre, vom ști să facem distincția în momentul inevitabilelor alegeri, astfel încât să ajungem pe treapta următoare – evitând pasul în lateral, înapoi sau prăbușirea … în compromis!

cardinalul

Cardinalul (2019) un film de Nicolae Mărgineanu, despre Martiriul Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică.