In limba germana i se spune “öffentliche Meinung” (in traducere literara “parerea care e exprimata deschis, parerea publica“). E in mod evident diferita de opinia personala, individuala, cea care ramane secreta, nepublicata, inedita. In acelasi timp, apartine publicului – adica celor multi.

In latina o gasim (si) sub forma de “vox populi” – dupa cum stim, e pusa in legatura cu “vox Dei” – adica vocea lui Dumnezeu. Vox populi poate deveni vox Dei, daca publicul larg isi canalizeaza efortul spre rugaciune, daca devine turma pentru a fi pe placul Domnului, altfel – vocile sunt condamnate sa ramana la nivelul primar al unui zumzet nedefinit, cor de afoni neandertalieni.

In romana, cautand prin satele noastre – vom gasi “gura lumii”: cea care e “sloboda” (adica libera sau uneori lipsita de bun simt, dar sigur majoritara!), care nu poate fi oprita de nimeni si nimic sa spuna ceea ce crede despre ceea ce aude, vede sau numai … banuieste ca ar putea fi (nu iese fum fara foc).

Opinia publica se formeaza, in veacul in care comunicarea a ajuns sa fie mereu devansata de tehnologie, prin presiunea constanta a mass-media asupra indivizilor: batalia se da pe fiecare constiinta libera, pe fiecare vot, care e atras precum audienta – incotro dicteaza interesul sefului de grup sau interesul comercial.

Scoala ar trebui sa ne ajute sa discernem informatia pe care o primim. La fel – si chiar mai mult, Biserica. La fel, asociatiile in care ar trebui sa fim mult mai activi … fiecare dupa interesul si chemarea pe care o gaseste in interiorul lui.

Opinia publica romaneasca s-a exprimat prin vot in cadrul referendumului cu un scor categoric. Ea a aratat ca exista, chiar daca politicienii, surzi, nu vor sa tina cont de asta. Chiar daca politicienii, surzi, se ascund in spatele unui tertip penibil de genul “nu e valid pentru ca nu e valabil”. Sau invers. (Sau unguri, dar aici nu vorbim despre ei, sic :-)!)

De ce?!

Pentru ca in mentalitatea romaneasca, saraca opinie publica – zisa si “gura lumii” e profund desconsiderata in pur spirit oriental, conform batjocurii adanc impamantenite: “cainii latra, caravana trece”! Sau “cainele care latra, nu musca” … adica, lasa-i sa vorbeasca, noi ne vedem inainte, de-ale noastre!

Dar si pentru ca – sa nu uitam, traim in saraca tara in care, abia acum cativa ani, se scanda inca, intr-un cor al lingusirii extreme : “Iliescu-apare, soarele rasare”!

Saracia este, in puterea intelegerii noastre, asociata cu tristetea. Suntem aplecati zilele acestea spre autocompatimire si vaicareli. Dar oare meritam mai mult?!


E bine ca astazi ne bucuram de libertatea de a ne exprima opiniile, de a spune tot ce ne trece prin cap? Ne vom grabi, mai ales noi cei care am trecut usor de 40 de ani, sa raspundem in cor: “Fara indoiala, da!” Pentru ca noi,  nu-i asa? – zicem ca stim din amintiri proprii cum se traieste in regimuri care nu permit libera exprimare, regimuri in care cenzura si autocenzura iti ataca mecanismele ratiunii, prin introducerea premisei false: “Cine nu e cu noi, e impotriva noastra!”…

Si totusi, ceva ne deranjeaza profund cand auzim preaplinul opiniilor exprimate prin mijloacele de difuzare in massa! Atat de mult, incat ajungem sa inchidem televizorul, de parca asta ar rezolva problema din studiouri :-)!

Opinant

Am reflectat zilele acestea, stimulat de recentul exces prezidential si ajutat de Platon (Republica) la dreptul pe care “formatorii de opinie” il au in a derapa din chingile rigorii stiintifice. Caci Ganditorul antic ne invita cu mult calm si destul umor sa distingem intre oameni care se apleaca in mod stiintific asupra lucrurilor si oameni care raman la suprafata lucrurilor… Iata mai jos cateva pasaje din Editia 1986 a Editurii Stiintifice si Enciclopedice, in care veti gasi si memorabilul Cuvant Prevenitor al lui Constantin Noica (ne referim la pasaje pe care le gasiti intre 473b – 484a)

“Asadar, pe drept vom numi ratiunea acestuia, ca a unuia ce stie, stiinta iar a celuilalt opinie, ca a unuia ce-si da doar cu parerea?”

“Deci opinia are un domeniu, iar stiinta un altul, fiecare potrivit cu puterea proprie.”

“Cum ar putea socoti cineva inzestrat cu minte ca identice infailibilul si ceea ce-i supus erorii?” […] Oare opinia, care are ca obiect opinarea, cunoaste acelasi lucru cu stiinta? Vor fi cognoscibilul si opinabilul identice? Sau e cu neputinta?”

“Asadar, opinia ti se pare a fi mai intunecata decat cunoasterea, dar mai luminoasa decat necunoasterea? Chiar asa. Atunci ea (opinia) se afla in intervalul cuprins de cele doua (cunoastere si necunoastere)? ”

“Am aflat asadar, pe cat se pare, faptul ca reprezentarile multimii in legatura cu frumosul si cu celelalte se

Filosof

invartesc undeva, in intervalul situat intre ceea-ce-nu-este si desavarsita existenta. […] Vom afirma, deci, ca acesti oameni opineaza asupra tuturor lucrurilor, dar ca nu stiu nimic legat de obiectul opiniilor lor. […] Te temi ca am scapa ceva din vedere, daca i-am numi pe ei iubitori de opinie mai curand decat iubitori de intelepciune? Oare se vor supara rau pe noi, daca vom vorbi astfel?