In limba germana i se spune “öffentliche Meinung” (in traducere literara “parerea care e exprimata deschis, parerea publica“). E in mod evident diferita de opinia personala, individuala, cea care ramane secreta, nepublicata, inedita. In acelasi timp, apartine publicului – adica celor multi.
In latina o gasim (si) sub forma de “vox populi” – dupa cum stim, e pusa in legatura cu “vox Dei” – adica vocea lui Dumnezeu. Vox populi poate deveni vox Dei, daca publicul larg isi canalizeaza efortul spre rugaciune, daca devine turma pentru a fi pe placul Domnului, altfel – vocile sunt condamnate sa ramana la nivelul primar al unui zumzet nedefinit, cor de afoni neandertalieni.
In romana, cautand prin satele noastre – vom gasi “gura lumii”: cea care e “sloboda” (adica libera sau uneori lipsita de bun simt, dar sigur majoritara!), care nu poate fi oprita de nimeni si nimic sa spuna ceea ce crede despre ceea ce aude, vede sau numai … banuieste ca ar putea fi (nu iese fum fara foc).
…
Opinia publica se formeaza, in veacul in care comunicarea a ajuns sa fie mereu devansata de tehnologie, prin presiunea constanta a mass-media asupra indivizilor: batalia se da pe fiecare constiinta libera, pe fiecare vot, care e atras precum audienta – incotro dicteaza interesul sefului de grup sau interesul comercial.
Scoala ar trebui sa ne ajute sa discernem informatia pe care o primim. La fel – si chiar mai mult, Biserica. La fel, asociatiile in care ar trebui sa fim mult mai activi … fiecare dupa interesul si chemarea pe care o gaseste in interiorul lui.
…
Opinia publica romaneasca s-a exprimat prin vot in cadrul referendumului cu un scor categoric. Ea a aratat ca exista, chiar daca politicienii, surzi, nu vor sa tina cont de asta. Chiar daca politicienii, surzi, se ascund in spatele unui tertip penibil de genul “nu e valid pentru ca nu e valabil”. Sau invers. (Sau unguri, dar aici nu vorbim despre ei, sic :-)!)
De ce?!
Pentru ca in mentalitatea romaneasca, saraca opinie publica – zisa si “gura lumii” e profund desconsiderata in pur spirit oriental, conform batjocurii adanc impamantenite: “cainii latra, caravana trece”! Sau “cainele care latra, nu musca” … adica, lasa-i sa vorbeasca, noi ne vedem inainte, de-ale noastre!
Dar si pentru ca – sa nu uitam, traim in saraca tara in care, abia acum cativa ani, se scanda inca, intr-un cor al lingusirii extreme : “Iliescu-apare, soarele rasare”!
Saracia este, in puterea intelegerii noastre, asociata cu tristetea. Suntem aplecati zilele acestea spre autocompatimire si vaicareli. Dar oare meritam mai mult?!
…
Calin Diaconu 