Calin Diaconu

Sufletul nostru e orb.

Şi, ca un orb, s-a învăţat să simtă, încă din copilărie – întristarea şi plăcerea: primul zâmbet al copilaşului nou-născut, este adresat în somn… cui? Poate unor amintiri netrăite încă, sau poate unor proaspete amintiri, legate de lumina ochilor Mamei, căldura şi parfumul aşternutului cald… amintiri neînţelese şi necomparate, ci trăite (sau retrăite) în memoria sufletului.

La fel, primele supărări „pe mâncare”, atunci când pornim din nimicuri războiul nostru de câteva minute cu Lumea, când nimeni nu ne înţelege, toţi sunt parcă împotriva noastră, fără să putem demonstra acest lucru („las’ că ştiu eu”)… furia ni se topeşte rapid în întristare, în melancolie, pentru ca apoi, uitarea să ne ajute să „trecem peste”, să o luăm de la început.

 Sufletul nostru orb are nevoie de Raţiune.

 Raţiunea îi explică Sufletului ceea ce acesta ştie/simte din propria-i experienţă (o ştie numai intuitiv, căci nu are cuvinte să-şi explice stările cognitive pe care le trăieşte, afară de poeţi!) că nici întristarea şi nici plăcerea nu sunt definitiv bune. Ele sunt trăiri extreme, iar la mijloc – în spaţiul îngust şi strâmt, pe calea celor puţini, prin gămălia de ac în care uneori încape o cămilă, e… pacea sufletului: zâmbetul de mulţumită (şi nu rânjetul de automuţumire).

Sufletul, pe măsură ce avansează în experienţe, ani şi riduri, ar trebui să fie tot mai deschis în ascultare către sfaturile Raţiunii. Însă nu e relevant să devii ascultător de nevoie, atunci cănd nu mai ai încotro! Nu e relevant pentru dialogul Suflet – Raţiune, ca primul să asculte de-al doilea numai după ce… a surzit!

Vom spune că Raţiunea are nevoie de ceva timp, în fiecare din noi, pentru a se maturiza, dar o vom găsi până la urmă acolo – căci este darul cunoaşterii Binelui şi Răului, este darul care ne-a izgonit din Rai, făcându-ne muritori.

 Sufletul nostru orb are nevoie de Raţiune, care stă trează sau picoteşte – din puterea Voinţei. Voinţă, care e misterios mai puternică cu cât e mai smerită! Voinţă pe care o cerem prin rugăciune, pentru a o îndeplini (şi nu pentru a o creşte!), în fiecare zi a vieţii noastre.

 (…gânduri pe marginea unor lecturi niciodata pre tarzii, din Sfântul Antonie cel Mare)