Aparent … o veste bună de “Dincolo de Ocean”: a revenit umorul americanilor!

Nu în ultimul rând, pentru că situaţiile “funny” le poţi (teoretic) afla la tot pasul – însă trebuie să ai o anumită stare sufletească, o anumită dispoziţie pentru a le trăi ca atare.

Sunt lucruri caraghioase pe lângă care trecem fără a le observa, cum este alăturarea păpuşilor din raftul Wal-Mart, de mai jos… Premeditare? Rasism? Sau pur şi simplu legea cererii şi a ofertei care dacă nici la ei nu funcţionează, atunci… unde altundeva? Minunaţi-vă privind preţurile diferite ale păpuşilor din imaginea de mai jos!

Lăsând gluma la o parte, dacă veţi citi comentariile “lor” la poza respectivă – ajungi la concluzia că în situaţie de criză uşor se ajunge la replica “vina e a celuilalt“:

White Women are worth more

sau

I’m not trying to be racist or anything but who the hell would want a nigger doll in the first place? White people don’t want one because lord help the white man who is trying to own a nigger and niggers don’t want one because it reminds them how fucking ugly and apelike they look (which interestingly enough is why niggers don’t have mirrors in their houses).

sau

How much are the mexican barbies?

sau

….


Sunt stiri despre disponibilizari masive la CFR.
Se vorbeste uneori despre 10.000 de persoane, alteori despre 20.000… majoritatea aflate intre 40 si 50 de ani… Fara perspectiva de reconversie sociala.
Oameni disperati – criza din 1933 parca tot ceva legat de CFR ne-aducem aminte?
Glasul rotilor de tren scârţâie, iar din sediul de lângă Gara de Nord se dă ]ntr-un fel ora exactă a stării reale a economiei româneşti. Nu sună a bine urechilor… dar celebra frână a semnalului de alarmă a fost trasă!
PS: dacă veţi avea curiozitatea de a mări poza de mai jos (click pe ea, cu curaj!) – veţi observa cu uşurinţă cel puţin două lucruri. Primul, că de-asupra intrării în Ministerul Transporturilor sunt roţile din siglă, înaripate (nu le-am remarcat, deşi am trecut de atâtea ori pe lângă această clădire impunătoare!). Al doilea, la fiecare geam – câte un aparat de aer condiţionat. Câh!

Întrebarea despre repere morale nu e nouă.

În vremuri de criză revine în actualitate – de nici nu ştii: e criză pentru că nu avem moralitate sau nu mai e loc de moralitate în vreme de criză…

Să-l ascultăm pe Epictet (sec. I d.Hr.) răspunzând întrebării „Cine este un STOIC?”: „Arătaţi-mi (pe) unul care este bolnav dar fericit; care este în primejdie dar fericit; care este alungat dar fericit; care este defăimat dar fericit.”

Să înţelegem de aici pentru a alege corect modelele:

  1. importanţa atitudinii constante;
  2. relevanţa zâmbetului – atitudinea corecta care naste fapte corecte;
  3. puterea de a trece peste momente grele.

Nici ecoul hohotului de râs, hăhăiala care se întoarce împotriva celui şi nu înapoi la cel care se amuză (vai, pe seama noastră!);

Nici încruntarea fără adresă, seriozitatea jucată de dragul alegătorului aşezat pe canapea în faţa televizorului (că aşa-i place să ne vadă – serioşi, doar e criză, nu?);

Ci mult mai degrabă ZÂMBETUL, singurul care stabileşte un raport corect între interior (sine) şi exterior (lume): căci pacea, liniştea şi armonia (con)duc spre ÎMPĂCARE a noastră cu lumea.

P.S. Rămâne să înţelegem de ce Tudor Chirilă şi nu Neagu Djuvara, de exemplu. Poate o mare provocare la adresa tinerilor… http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html


Sufletul nostru e orb.

Şi, ca un orb, s-a învăţat să simtă, încă din copilărie – întristarea şi plăcerea: primul zâmbet al copilaşului nou-născut, este adresat în somn… cui? Poate unor amintiri netrăite încă, sau poate unor proaspete amintiri, legate de lumina ochilor Mamei, căldura şi parfumul aşternutului cald… amintiri neînţelese şi necomparate, ci trăite (sau retrăite) în memoria sufletului.

La fel, primele supărări „pe mâncare”, atunci când pornim din nimicuri războiul nostru de câteva minute cu Lumea, când nimeni nu ne înţelege, toţi sunt parcă împotriva noastră, fără să putem demonstra acest lucru („las’ că ştiu eu”)… furia ni se topeşte rapid în întristare, în melancolie, pentru ca apoi, uitarea să ne ajute să „trecem peste”, să o luăm de la început.

 Sufletul nostru orb are nevoie de Raţiune.

 Raţiunea îi explică Sufletului ceea ce acesta ştie/simte din propria-i experienţă (o ştie numai intuitiv, căci nu are cuvinte să-şi explice stările cognitive pe care le trăieşte, afară de poeţi!) că nici întristarea şi nici plăcerea nu sunt definitiv bune. Ele sunt trăiri extreme, iar la mijloc – în spaţiul îngust şi strâmt, pe calea celor puţini, prin gămălia de ac în care uneori încape o cămilă, e… pacea sufletului: zâmbetul de mulţumită (şi nu rânjetul de automuţumire).

Sufletul, pe măsură ce avansează în experienţe, ani şi riduri, ar trebui să fie tot mai deschis în ascultare către sfaturile Raţiunii. Însă nu e relevant să devii ascultător de nevoie, atunci cănd nu mai ai încotro! Nu e relevant pentru dialogul Suflet – Raţiune, ca primul să asculte de-al doilea numai după ce… a surzit!

Vom spune că Raţiunea are nevoie de ceva timp, în fiecare din noi, pentru a se maturiza, dar o vom găsi până la urmă acolo – căci este darul cunoaşterii Binelui şi Răului, este darul care ne-a izgonit din Rai, făcându-ne muritori.

 Sufletul nostru orb are nevoie de Raţiune, care stă trează sau picoteşte – din puterea Voinţei. Voinţă, care e misterios mai puternică cu cât e mai smerită! Voinţă pe care o cerem prin rugăciune, pentru a o îndeplini (şi nu pentru a o creşte!), în fiecare zi a vieţii noastre.

 (…gânduri pe marginea unor lecturi niciodata pre tarzii, din Sfântul Antonie cel Mare)


sindicalisti albastriInstalatiile de sonorizare au evoluat mult din vremea Pietei Universitatii pana azi. Organizatorii demonstratiilor sindicale din aceste zile, au adus microfoane si boxe de ultima generatie, iar Palatul Guvernului – sa fi avut termopane cu cinci camere, tot trebuie ca a rasunat in interior de furia muncitoreasca de afara! “JOS GU-VER-NU’!” si “U-NI-TA-TE!” – au fost probabil cele mai scandate lozinci. sindicalisti rosiiIn albastru sau in rosu, de la BNS sau de la Sanitas, toti pareau a fi prezenti, cu mesajul “Potoliti-va, lasati-va de prostii si puneti treaba pe roate ca ne lasati fara paine!”

 

 

Putini sindicalisti din Bucuresti insa, la cate autocare din provincie au ocupat Kiseleff-ul… Multe si cu soferi ingrijorati: “Ati auzit, vor sa confiste autocarele care circula in data alegerilor?”coloana vazuta din padurea kiseleff

Si mi-am permis, in timp ce faceam cateva poze, sa reflectez din nou la valoarea de intrebuintare a autocarelor si puterea pe care o au in zi de actiune politica transportatorii “de persoane”. De fapt, cine a platit aceste autocare … “ale sindicatelor”? Cu ce difera actiunea aceasta, de intimidare, de o actiune de tip “turism electoral”? Ce parteneriat public-privat s-a pus la cale in domeniul transporturilor? Imi imaginez ca fara aceste mijloace de transport ar fi venit… cati?! Imaginatia sanatoasa se mentine in anumite limite ale decentei, dar uneori, realitatea depaseste ceea ce noi avem puterea sa ne imaginam… Sa admitem deci ca o imaginatie bolnava isi inchipuie ca un grup de fanatici partizani ai unui partid oarecare pleaca la drum si voteaza de patru-cinci ori, in judete diferite, pentru a obtine ce: o victorie mincinoasa!

Ce facem? Ne lasam striviti de noua moda … a autocarelor politice?

striviti de coloana