Cel mai greu este să nu înțelegi de ce se întâmplă un lucru, să nu-i dai de urmă, să nu-i surprinzi cauzalitatea, determinismul. E-atâta de tentant să te apuci de speculații …

Mass media occidentală e o instituție puternică și înțelege să sprijine cu informații clare, palbabile, formarea unei opinii. Noi cel puțin asta sperăm, asta credem.

Astăzi, firul al Ariadnei în dezlegarea misterului crimelor odioase de la Paris, e oferit de existența unei familii – Abdesalam, pe care avem posibilitatea să o cunoaștem, să o analizăm. Unul dintre atacatori (Brahim, sinucigașul) avea doi frați: Salah, evadatul – care e căutat în prezent în întreaga Europă, și Mohamed, purtătorul de cuvânt sui-generis – care dă interviuri (atât poliției belgiane, cât și în fața jurnaliștilor, în fața casei sale din Molenbeek, Bruxelles).

Și unde anume duce firul acesta? Ce ne spune, pe scurt, interviul cu fratele intervievat? Că familia atacatorului, familia teroristului NU A AVUT NICI UN MOMENT SEMNALE din care ar fi putut deduce anormalitatea. Deci Brahim-sinucigașul-criminal a crescut cuminte, pe lângă casa acestor oameni, într-o familie musulmană normală, și și-a dezvoltat o personalitate de sinucigaș oarecum ”în secret”. Dar asta știam, de fapt – nu-i așa? Orice sinucigaș este până la urmă un mister, căci nu știm cum acționează resorturile care pun în mișcare reacția fatală, împotriva naturii, împotriva vieții. Nu vom intra în tipologia sinucigașilor, nici nu vom căuta să decriptăm mesajele acestora. Pentru că un sinucigaș-kamikaze este în opinia noastră o armă criminală, având scopul precis de a ucide, răpind odată cu propria viață, cât mai multe vieți.

După ce va fi găsit al treilea frate – cel care azi e pe fugă, contribuind la unificarea structurilor de securitate europene care-l caută de zor -, poate vom afla mai multe despre familia Abdesalam și cum au ajuns să-și pună bombe, pentru a ucide?!

Cât de puțin însă, îl cunoaștem pe fratele nostru? Cât de puțin comunicăm cu fratele nostru? Cât de puține facem, pentru a schimba în bine pe fratele nostru? Iată întrebări pe care suntem chemați, toți frații din lume, să ni le punem, zilele acestea …

fratele atacatorilor


Nicolaus Cusanus. Un cardinal catolic considerat deschizător de drumuri – cu el începe gândirea modernă sau ”epoca modernă a filosofiei”.
Este firesc să ne întrebăm cărui fapt se datorează acest lucru?

În primul rând, e omul epocii în care a trăit – veacul al XV-lea – perioadă de transformări cu adevărat ”revoluționare”, nici nu știi cu ce să începi mai întâi: mișcarea husiților care s-a făcut simțită până-n Transilvania (răsculații de la Bobâlna au aplicat strategia fortărețelor mobile, formate din care de luptă); căderea Constantinopolelui sub turci și retragerea fertilă a învățaților elini în Peninsula Italică (întoarcerea celei de-a doua Rome acasă) pentru reîntâlnirea Vestului cu Platon și cu dialogurile sale centrate pe om (îndrăzneala lui Socrate de a povățui ”cunoaște-te pe tine însuți!”); umanismul renascentist – cu personalitățile remarcabile care s-au întors spre Natură pentru a-L înțelege pe Om, ca o creație perfectă a lui Dumnezeu; Marile Descoperiri Geografice (în 1492, Columb descoperă Indiile, dar până atunci a mai fost un Bartolomeo Diaz) sau invenția Tiparului de către Gutenberg…?

Iată ce propune istoricului entuziast secolul al XV-lea: revoluții pe alese, în toate domeniile. Da, și-n politică (familia Borgia, Niccolo Machiavelli) și în artă (Leonardo, Michelangelo …) sunt atâtea exemple care ar trebui să ne deschidă porii curiozității și să ne dorim a ne lăsa pătrunși de-un tratament cu iz de veac renascentist.

În al doilea rând, prin personalitatea sa marcantă (ajuns cardinal prin purtarea și puterile sale, nu prin grad de rudenie), pe care ne-o imaginăm împăciuitoare și înțeleaptă pe care și-a construit-o în timpul vieții, combinând teologia cu filosofia – cu alte cuvinte fâcând loc (prin metodă, prin conținut) și acesteia din urmă în scrierile sale. Concret, readuce în discuție ideea panteistă, anume că Dumnezeu există pretutindeni și peste tot, în întreg Universul. Dar care este legătura între Dumnezeu și Univers? Cum se comportă cele două infinituri unul față de celălalt? Iată întrebări care trebuie să fi preocupat mintea cardinalului-matematician, preocupat de Infinit și de Dumnezeu… de demonstrarea matematică a lui Dumnezeu …

Să menționăm, în spiritul epocii, că ființa umană capătă și ea în lucrările lui Cusanus o strălucire aparte, o plenitudine proprie umanismului renascentist: omul este ”singura vietate care cuprinde într-însa întreg Universul”

Principala sa lucrare, ”De docta ignorantia” e concepută la vârsta de 40 de ani și este constituită – nu întâmplător – din trei părți distincte pe care le vom urmări mai jos. Una din preocupările lui principale pare să fi fost Sfânta Treime, mecanismul ei de funcționare, raporturile dintre cele trei forme de ființare, unitatea și unicitatea fiecăreia.

E de asemenea important să cunoaștem că a trăit și a fost participant activ într-o epocă a dezbaterilor teologice privind reunificarea Bisericii. Vezi pentru aceasta conciliile de la Ferrara și Florența din anii 1438–1439 . Nu este greu să ne imaginăm că episcopii – atât cei din Estul amenințat de turci cât și cei din Vestul care trecuse printr-o ”schisma papală” (Roma vs Avignon, scor 1-0) – căutau argumente, fiecare având orgoliul și de ce nu, interesul de a susține dogma proprie prin negarea celuilalt.

Ideea scrierii acestei opere i-a venit lui Cusanus printr-un fel de revelație, pe vremea întoarcerii dintr-o călătorie efectuată în Grecia, după cum mărturisește filosoful însuși: ”La întoarcerea mea din Grecia, pe mare, fără îndoială printr-un dar al Părintelui Luminilor, de la care se pogoară orice dare desăvârșită, am fost mânat să îmbrățișez lucruri de necuprins într-un chip de necuprins prin ignoranța conștientă, depășind ceea ce oamenii pot ști despre despre adevărurile fără stricăciune.”

”Lucruri de necuprins, într-un chip de necuprins” … prin ignoranța conștientă, viitorul cardinal (va fi ridicat la acest rang în 1448) recunoaște dificultatea – prin însăși dimensiunea temei: cunoașterea infinitului – cuprinderea Universului și, mai mult, cunoașterea Dumnezeirii, prin mijloacele finite de care dispune. Ce suntem, noi oamenii – creaturi finite? Doar niște biete ”bufnițe care încearcă să vadă soarele!”

Cum să ne apropiem deci de lucrurile pe care nu le putem cuprinde datorită limitărilor minții noastre, ale inteligenței noastre? Iată întrebări care țin de cunoaștere – și e momentul să aflăm că, după Cusanus, există patru grade, succesive, ale ”vederii epistemologice” : simțul/sensibilitatea – care aparține timpului și mișcării; înțelegerea discriminatoare/ratio/rațiunea care distinge; intelectul speculativ/intellectus – aflat la orizontul îndepărtat al rațiunii, în locul în care se nasc viziunile și în fine contemplația mistică, care nu mai aparține acestei lumi, care planează asupra lucrurilor, care se apropie cel mai mult de Adevărul de necuprins … Altfel spus, prin parcurgerea acestor trepte ale cunoașterii, subiectul cunoscător caută să devină una cu Obiectul cunoașterii sale: sufletul evoluează, pe măsură ce se dezvoltă. Ba chiar ai spune: hei, cunoașterea ni se întâmplă ”pe drum”, pe măsura dezvoltării noastre sufletești, odată ce trecem de la simțuri (care de prea multe ori ne derutează, în funcție de … sensibilitățile noastre), la rațiune (care este o înțelegere mai ordonată a realității), la intelect (care reușește să facă saltul calitativ la speculație, judecând cu noțiuni care nu mai au imediată legătură cu realul palpabil) și încheind cu misticismul – contemplația în care sufletul nostru primește și este primit prin unire de către Dumnezeu-Tatăl.

Ignoranța e demonstrată de Cusanus printr-o poftă teribilă – care vine din însăși alcătuirea noastră finită – de a nega noțiunile pe măsură ce le asimilăm (sau pentru a le asimila ca certitudini, suntem obligați să le punem la îndoială – cum va spune mai târziu, Descartes). Învățam (sau ne amuzăm) prin comparație (spune Aristotel) și prin contrarii (spune Dionisie Pseudo-Areopagitul), prin opunerea noțiunilor – tare/moale; slab/puternic; rece/cald … finit/infinit … adevăr/minciună … etc. Așa funcționăm: pentru a pricepe valoarea unui lucru – a mâncării de pildă, trebuie să stăm un pic fără ea – adică să facem o vreme foamea. A fi sătul tot timpul sau a fi înfometat tot timpul nu conțin în sine informație suficientă pentru a înțelege pe deplin starea respectivă: nici de foame, nici de sațietate. În schimb, dacă trecem prin amândouă, dacă le cunoaștem pe amândouă, vom putea să fi recunoscători cu adevărat pentru fiecare bucățică de pâine. Finitul nu poate înțelege Infinitul decât spărgându-l în bucăți … dar atunci, nu mai este Infinit, ci Parte. Deci singurul lucru pe care-l știu cu adevărat, este că … nu știu nimic (Q.E.D.!)

Pentru a deveni doctă, ignoranța noastră trebuie să înceteze a mai experimenta zadarnic opusul – adică înțelepciunea aparentă, cea condamnată să o ia mereu de la capăt – și să devină pur și simplu conștientă (doctă) de propriile ei limitări, de propria ei incapacitate … Adică ignoranța trebuie potolită … prin smerenie, prin acceptarea până la firesc a luminilor care orbesc, luminile lumii acesteia!

În schimb, renunțănd la mărire … putem spera la Lumina cea adevărată.

Cum spuneam mai sus, cele trei părți ale cărții lui Nicolaus Cusanus ”De docta Ignorantia”, sunt:

1. Prima parte, despre Dumnezeu.
Nu ne trebuie mult să ajungem la concluzia că Dumnezeu nu încape în mintea noastră. Să cuprinzi infinitul cu mijloace finite – e ca în relatarea întâlnirii Sf Augustin cu copilul care încearcă să mute marea în groapa săpată pe malul ei … Infinitul e lipsit de opoziție, pentru că în infinit toate coincid, toate se adună, toate au loc. Mai mult, ceea ce noi înțelegem ca opus, în Dumnezeu se unește, se armonizează (acesta să fie traiul liniștit al mieilor alături de lupi?).
Dumnezeu este coincidentia oppositorum. Cu Dumnezeu încep și se termină toate, el este în toate și pentru toate… începutul și sfârșitul coincid – și totuși noi avem nevoie să vedem scris ”Alfa” și apoi ”Omega”, pentru a înțelege ceva ce ni se pare că putem cuprinde. Nu băgăm de seamă că de fapt, Cartea pe care Domnul o ține în mâna sa este una singură – și este de fapt Viața noastră.
Pentru a explica ideile sale despre ”coincidența opuselor”, Cusanus apelează la figuri geometrice. Cercul infinit coincide cu dreapta infinită, după cum o arată arcurile de mărimi egale din cercuri de mărimi diferite, din figura de mai jos .

Arcurile de cerc - demontrează că cercul, mărit spre Infinit, devine o dreaptă ...

Arcurile de cerc – demonstrează că cercul, mărit spre Infinit, devine o dreaptă …

Cusanus face exercițiul de a-L descoperi pe Dumnezeu prin renunțarea la comparații ( infinitului nu-i poți spune că este mare sau mic ) și prin exersarea aplicării atributului ”infinit” diferitelor figuri geometrice: cum se tranformă cutare obiect, dacă îl raportez la infinit? Cât de departe mi-l pot imagina – am spune că face exerciții de ”vedere interioară”. Finitul înseamnă plural iar Infinitul înseamnă unicitate.

”Dacă totul ajunge să coincidă în Dumnezeu, atunci, negreșit, se va identifica și unitatea cu trinitatea, potrivit principalei dogme a creștinismului. Ceea ce face ca noi să percepem lucrurile drept opuse și multiple e acțiunea numerelor.” Orice s-ar spune, Infinitul este peste numere …
Complexitatea, în geometrie, e exprimată de figurile poligonale – pe care putem să le reducem până la triunghi – el reprezintă deci unitatea acestor figuri, cărămida din care ele se construiesc … ”În acest matematicism simbolic al trinității divine, Tatăl reprezintă unitatea, Fiul egalitatea iar Sfântul Spirit (sau Sfântul Duh) legătura dintre ele”

Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât se întâmplă două lucruri diferite în mod simultan: primul fapt, este că îi surprindem măreția. Al doilea, că nu ne-o putem explica. De aici – formula lui Cusanus de ”maximum incomprehensibil”.
Iată o frumoasă definiție dată lui Dumnezeu, în simbolismul geometriei lui Cusanus: ”Dumnezeu se află înlăuntrul totului fiindcă e centru infinit; e în afara totului fiindcă-i circonferință infinită; pătrunzând totul, fiindcă-i diametru infinit; principiu al tuturor lucrurilor fiind centru, sfârșit al tuturor lucrurilor fiind circonferințăm mijoc al tuturor lucrurilor fiind diametru. Cauză eficientă, fiind centru, formală fiind diametru, finală fiind circonferință. Centru dând ființă, diametru guvernând, circonferință păstrând” . Sau, raportându-se la categoria mișcării ”Dumnezeu este repaosul maxim, unde orice mișcare devine repaos, deoarece în El coincid virtualitatea cu actul în sine… Dumnezeu este possest, adică modalitatea de identificare a tot ceea ce se poate cu tot ceea ce este.”

2. A doua carte, despre Univers.
Dacă Dumnezeu este unitatea absolută, Universul este unitatea restrânsă, pentru că în Univers simplitatea lui Dumnezeu se complică prin existență lucrurilor și a raporturilor dintre ele. Universul este o lucrare a lui Dumnezeu, mai degrabă finită … pentru că îi lipsește neantul, spune Cusanus. ”Scoateți-L pe Dumnezeu din Univers, și neantul va rămâne!”

Modalitatea în care Dumnezeu a creat Universul? În mod spontan, așa după cum dintr-o dată, în mintea arhitectului, se ivește ideea totală a unei clădiri … Dumnezeu locuiește în Universul pe care L-a creat, este imanent lumii – maximum-ul absolut poate intra în maximum-ul restrâns.

3. A treia carte, este despre Dumnezeul-om Isus, care este legătura între Dumnezeu și Univers:
”Singurul domeniu unde Dumnezeu poate fi și creator și creatură este natura omenească”. Dumnezeu ne-a mântuit prin Isus – Fiul Său mult-iubit, ”pe care L-a trimis în lume chip de rob luând”: pentru că prin El pacea dintre contrarii se așterne în Inima noastră.
Isus-Dumnezeu a venit pentru noi oamenii, pentru că noi suntem ”singura vietate de pe planetă care poate cuprinde într-însa întregul Univers”. Umanitatea însă, chiar dacă poate înțelege prin vârfurile sale, pe Dumnezeu – nu Îl poate atinge, nu se poate ridica până la El. Un singur om a putut face acest lucru: Isus, Fiul Omului. ”Întâi este Dumnezeu-Creatorul, apoi Dumnezeu-Omul, care cuprinde înfinitatea lui în Universul restrâns, având astfel posibilitatea de a fi și absolut și restrâns.”

Pentru a încheia modesta noastră contribuție despre Nicolaus Cusanus, vom aminti că este considerat începător al modernității și exemplu de filosof renascentist – întrucât ”dă prestigiu ideii panteiste și are o concepție plenară asupra personalității umane.” Și este frumos și măgulitor pentru noi, răsăritenii, să constatăm că scânteia care a generat opera acestui prim gânditor socotit ”modern” a fost generată și de deschiderea lui spre zestrea filosofiei păstrate de grecii constantinopolitani, pe care i-a cunoscut și cu care se va fi confruntat pe planul ideilor … din aceste confruntări de idei dintre Vest și Est, s-a născut spiritul modernității – a fost nevoie de ambele perspective, atunci. Nu este aceasta o lecție pentru noi, cei de acum?

Ce putem să desprindem ca învățatură imediată pentru vremurile pe care le trăim?

Că este bine să purtăm discuții, să creem cadrul necesar dezbaterilor între mințile cele mai luminate – și să le punem la lucru, chiar dacă Unirea rămâne deocamdată un ideal prea îndepărtat, de neatins.

Hai cel puțin să vorbim despre unitate, căci nu ne strică – pentru că numai așa putem spera că vom surprinde unitatea … diferitelor perspective!
Și să tragem nădejde, că și Revoluția Internetului, alături de mersul la Biserică, va difuza suficient de mult bine în lume, pentru ca oamenii să devină mai bine informați, mai culți, mai pregătiți în a gândi cu mintea lor și a discerne între Bine și Rău.

Fiind într-atâta de ignoranți încât să ne recunoaștem statutul de furnici – nu e puțin lucru, ba chiar, poate fi un frumos început…


E interesant cum ne-apucam de-o treaba si pe urma ne lasam luati, purtati de val …

E vara, e cald si e cat se poate de normal sa ne puna la treaba chitara – din moment ce veri de-a randul am fost nedespartiti. Usor se gasesc azi texte si acorduri, dar repetitia pentru o inregistrare de 4 minute poate dura lejer 2-3 ceasuri. Si-atunci, e la fel de normal sa te plictisesti.

Norocul e in inspiratie, care nu vrea sa stie de transpiratie, prin cantecele care iti vin – de unde?- si se aseaza de-a curmezisul, sa nu mai poti trece de ele.

Bine, le spun – de cand la-ndemana e device-ul care poate tot: reportofonul-aparat foto-computer-telefon … Sa te integram atunci, daca tot ti-ai facut loc, nu?!

Si hopa sus, si s-auzim de bine!


Fiecare din noi avem de dat socoteala pentru felul in care folosim Darurile pe care le-am primit la nastere. Nu suntem toti la fel, si de aceea nu ni se cere tuturor sa facem acelasi lucru la fel de bine, tot timpul. Unde mai pui, ca unii imbatranim mai repede, iar altii mai incet … 🙂

Pe langa Darurile pe care le primim, sa multumim lui Dumnezeu – care este Creatorul nostru, daca traim sa primim Harurile care vin pe masura Darurilor. Cum sa intelegem asta? Pai, daca ne folosim de daruri – ce vom obtine: intelegerea lor (si a actiunii lor asupra noastra), imbogatirea lor (si deci a nuantelor care le compun, pe masura evolutiei noastre), … speram ca vom dobandi harul intelepciunii, de pilda.

Dar daca privim lucrurile invers: Darul este cel care vine de la Cristos, de la Dumnezeu – care L-a trimis pe unicul Sau Fiu pentru a se jertfi pentru pacatele noastre? Darul lui Cristos este jertfa Lui, iar rasplata – libertatea noastra. Harul fiecaruia este masura in care ne impartasim din acest dar unic! …

Intr-un fel sau celalalt, nu e putin lucru, acesta!

Ceea ce ne framanta e cum sa procedam cu pacatele, acelea care ne trag in jos, ne acopera privirea si duc la dezorientarea noastra pana dincolo de ameteala si panica? In primul rand, sa nu ne formalizam prea mult in fata lor … pentru ca este in natura noastra sa pacatuim. Apoi, sa ne straduim sa le expunem, sa le aducem la Lumina, cu o cuvenita parere de rau.

Iata mai jos un text tradus pentru o publicatie lunara a unei Parohii greco-catolice din Baia Mare, a Sfantului Anton – care vorbeste despre aceasta problema “mica”, a pacatului … din lectura ei, rezulta ca fiecare din noi am face bine sa devenim “mici Zahei”: un exemplu al atitudinii pe care Isus o iubeste, atunci cand priveste in sufletul nostru.

Problema “cea mica” a Pacatului
“Si miluiesti pe toti, ca toate le poti si treci cu vederea greselile oamenilor, ca sa se pocaiasca.” (Cartea Intelepciunii lui Solomon, 11:23)
Pasajul din Cartea Intelepciunii despre Dumnezeu care “trece peste” si pare ca accepta pacatele noastre, contine o doza de sarcasm atunci cand il suprapunem cu pasajul in care il aflam pe Zacheu cel mic, cel prea mic pentru a fi vazut de Dumnezeu…
Acest lucru nu e adevarat, bineinteles, pentru ca Dumnezeu “vede” toate pacatele noastre, indiferent unde si cum ne prezentam in fata lui: stand in picioare, ascunsi in multime sau fugind din fata Lui. De la povestea lui Adam si a Evei, la Cain si Abel, Moise si egiptenii sau David si Betseba – sunt multi cei care-si poarta cu sine clandestin actele de neascultare, dar adevarul este ca pacatul nu poate fi ascuns de Dumnezeu.
Pacatul are nevoie de o solutie diferita de cea a ascunzisului, a acoperirii cu uitare, a fugii de sine insusi … iar aceasta solutie diferita poate fi descifrata in efortul lui Zacheu de a se catara intr-un copac pentru a-L vedea pe Isus, este un semn ca acesta vrea sa fie gasit de Isus, si ca este el insusi, in cautarea unei solutii. Dar pentru aflarea acesteia, trebuie sa depasim convingerea neintemeiata a celor tematori si preainfricosati de respingere, de a iesi la iveala din ascunzisul umbrelor, sa inlaturam neincrederea in mangaierea pe care o da faptul ca Dumnezeu este credibil.
In “Intelepciunea lui Solomon” citim ratiunea credintei: anume ca Dumnezeu este iertator cu toti si toate: “ 22. Lumea toata, inaintea Ta, este ca acel pic de praf, care face cumpana sa se plece si ca picatura de roua cea de dimineata, ce se coboara pe pamant. 23. Si miluiesti pe toti, ca toate le poti si treci cu vederea greselile oamenilor, ca sa se pocaiasca. 24. Pentru ca iubesti toate cele ce sunt si nimic nu urgisesti din cele ce ai facut, ca daca ai fi urat un lucru, nu l-ai fi plasmuit. 25. Si cum ar fi ramas ceva, de n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dainui, daca n-ar fi fost chemat de Tine la fiinta? 26. Dar Tu ierti tuturor, ca toate ale Tale sunt, Stapane, iubitorule de suflete.”
Un exeget al Bibliei, David Winston explica: “Citim despre Dumnezeu ca ar fi putut strivi pe Egipteni dintr-o singura lovitura, daca aceasta ar fi fost vointa Lui. Dar Dumnezeu nu actioneaza niciodata arbitrar, ci intotdeauna dupa Legea propriei sale Fiintari. Omnipotenta Lui este cea care garanteaza caracterul impartial al dragostei Sale atotcuprinzatoare. Actul creatiei in sine este o manifestare a dragostei Sale si exclude posibilitatea mainiei divine care s-ar putea vreodata revarsa asupra vreuneia dintre creaturile Sale. Astfel, Dumnezeu trece cu vederea cu o compasiune intelegatoare pacatele oamenilor, fiind atent la actele lor de pocainta.”
Cand Isus priveste la Zacheu, Dumnezeul-Om nu cauta sa vada pacatele acestuia, indiferent cat de mari si numeroase sau mici si putine vor fi fost, ci persoana lui Zacheu, o persoana infricosata de viata si de pacatele savarsite in timpul ei, o persoana totusi creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Catarandu-se in copac, Zacheu a depus marturie ca si el vrea sa-L cunoasca pe Dumnezeu, sa-L iubeasca pe Dumnezeu; simplul act al cautarii lui Isus devenind astfel un act al trezirii spirituale si al pocaintei.
Primul lucru pe care Isus i-l spune lui Zacheu (dupa Evanghelia Sf Luca) – este ca ar dori sa petreaca un timp impreuna cu el: “Grabeste-te si coboara, caci astazi trebuie sa stau cu tine, in casa ta.” Acum, ca Zacheu a iesit din umbra, pasul urmator nu este intoarcerea in intuneric, ci expunerea la Lumina. Zacheu a fost fericit sa-L primeasca, dar toti ceilalti au inceput sa carteasca si sa-L acuze: “A ales sa mearga in casa unui pacatos!”. Si aceasta e adevarat, dar Dumnezeu nu ar salaslui cu niciunul dintre noi, daca nu ar privi peste pacatele noastre.
In timp ce judecata omeneasca poate fi severa, Dumnezeu, care-si cunoaste atat de bine creaturile, ne accepta asa cum suntem. Prin acceptarea lui Zacheu si pasul pe care-L face in intampinarea lui, invitandu-se practic in casa acestuia, Isus construieste o relatie de intimitate, ignorand deliberat pe cei care se credeau de-asupra lui Zacheu. In aceasta cheie vom citi cuvintele din “Intelepciune” care spun “15.Ci, fiind drept, toate le carmuiesti cu dreptate si socotesti lucru nepotrivit cu puterea Ta ca sa osandesti pe cel care nu trebuie pedepsit.16. Puterea Ta este inceputul dreptatii si, pentru ca esti Stapan a toate, catre toti cu ingaduinta Te arati.17. Arati taria Ta celor care nu cred in atotputernicia Ta si infrangi cutezanta celor care o cunosc.18. Stapan al puterii cum esti, judeci cu blandete si ne carmuiesti cu multa crutare, ca la Tine este puterea, cand voiesti.”
Cand Isus isi pune increderea Sa in Zacheu, ignorand pacatele acestuia, Zacheu se pocaieste, lepadandu-se de trecutul sau pacatos, oferind jumatate din proprietatile sale celor saraci si oferindu-se sa plateasca impatrit celor carora le-a gresit candva.
Mantuirea nu este de cumparat, dar actul de pocainta a lui Zacheu este semnul unei pareri de rau autentice, astfel incat Isus poate spune “Astazi, aceasta casa a fost salvata!” Intr-adevar salvarea a venit, pentru ca solutia pentru ispasirea pacatelor este in aparenta doar impotriva pornirii noastre: nu le ascundeti, ci marturisiti-le si aduceti-le la lumina – caci este o Persoana, Isus Cristos, care a fost ridicat sus pe Cruce pentru ca toti sa-L vada, iar cei ce-L vad si-L cauta pe Dansul, si se intorc la El, o fac depasindu-si frica: “pentru ca pacatele v-au fost deja trecute cu vederea”!
John W. Martens este profesor asociat la catedra de teologie a Universitatii “Sf Toma” – din St Paul, Minnesota
Traducere – prof. Calin Diaconu, Presedinte al AGRU-Bucuresti


iti imaginezi ca stii
uneori esti aproape de adevar
cauti
sa-ti prelungesti viata
citind poezii japoneze
alteori
fluieri fericit
ca nu te doare nimic
ai intarziat
dar
cum reusesti asta
cand totul dureaza
o clipa